Apocalips

Și brusc s-a lăsat noaptea,

Ca-ntr-un leșin cosmogonic,

Pe cer doar o singură stea,

Sclipește întruna demonic.

Fântânile au secat și ele deodată,

Iar marea își culcă valul în larg,

E mai întuneric ca niciodată,

Corăbii se frâng catarg de catarg.

Copacii buimaci freamătă întruna,

Caută un fir nesperat de lumină,

Ce bună ar fi acum măcar Luna,

Ori bruma de rouă pe rădăcină.

Șuieră agonic și vântul turbat,

Prin negre vârtejuri atacă natura,

Rugi înălțăm spre un cer cianozat,

Dar încleștată ne este și gura.

Îngerii nopții apar croncănind,

Geme pământul secționat în artere,

Soborul de preoți ca-ntr-un colind,

Vestește mântuirea venită din stele.

Încet, sucombând planeta tăcea,

Urmând un îndemn antagonic,

Pe cer doar o singură stea,

Sclipește întruna demonic.

Category: Love poems

All author's poems: Gabriel Trofin

Date of posting: 23 September 2023

Timp de citire: ~2 min.

Views: 1073

Other poems by the author

Umbra mea, rana mea

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.

More ...

Încerc să scriu…

Încerc să scriu, condeiul greu apasă,

Iar foaia albă parcă se deșiră,

Îmi tremură întruna picioarele sub masă,

Cuvintele îmi stau deoparte și se miră.

Mi-e mintea-n căutarea după tine,

Și parcă sunt lovit de mii de aştri,

În hăuri să m-arunc subit în vine,

În căutarea ta și-a ochilor albaștri.

O altă foaie o mototolesc nervos,

Și vărs cerneala otrăvind cuvinte,

Iar pe podea se conturează-un chip frumos,

Ce poartă-n brațe aducerile-aminte.

Dar orice vers mă-ntoarce iar la tine,

Ca apa care-și știe vechiul vad,

Și-n fiecare slovă care vine,

Îți simt tăcerea învelită-n iad.

Îți caut glasul printre rânduri șterse,

Ca un orfan prin case de copii,

Și brusc din minte începe să se verse,

Cuvinte vechi pe care numai tu le știi.

Se stinge noaptea-n vârful lumânării,

Iar umbra mea se-apleacă peste masă,

Și lacrimi curg, că-n urma depărtării,

Nici poezia nu mai are casă...

More ...

Dezastrul meu...

Dezastrul meu vă ține în picioare,

Căderea mea v-a ridicat,

Căci ea v-a dat la fiecare,

Tot ce cu chin am adunat.

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

More ...