Saint-Nazaire, Petit Maroc

Se-așterne ninsoarea, albă tăcere,

Ca un văl peste inima frântă,

Iubirea, pasăre oarbă, aduce durere,

Cu aripa ei rece și lungă.

Sub cerul albit, iarba dispare,

Într-o umbră albastră dar vie,

Iubita îmi cântă o doină de jale,

Ținând în privire o iarnă târzie.

Între noi stă zăpada, zid alb de uitare,

Cu lespezi de gheață și teamă,

Iar pașii mei ard sub omătul cel mare,

Ca jarul ascuns sub o rană.

Curge liniștea albă prin aerul rar,

Ca un amurg prelins din azur,

Fulgi de zăpadă cad funerar,

Iarna îmi sapă mormânt împrejur.

De sub pleoapele albe, ea nu mă vede,

Dar în tot ce e alb știe că sunt,

Cântul de jale spre cer se repede,

Și-n loc de zăpadă vezi lacrimi căzând.

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile se adună și se risipesc,

trec din mână în mână ca apa peste pietre.

Nu-mi da din ce pot pierde mâine.

Nu-mi întinde obiecte, promisiuni 

sau cuvinte învățate pe de rost.

Dă-mi din ceea ce ești.

Dă-mi liniștea ta când lumea se clatină,

felul în care privești dimineața

ca și cum ar fi mereu prima.

Dă-mi răbdarea din palmele tale,

lumina cu care îți aduni gândurile,

adevărul cu care te împodobești. 

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile sunt umbre: astăzi ale tale, mâine ale nimănui.

Dă-mi din ceea ce eşti.

Fiindcă numai fiinţa nu se împrumută şi nu se pierde.

Nu-mi da daruri. Darurile îmbogăţesc o clipă.

Dă-mi iubirea din tine —

aceea care nu poate fi dăruită 

decât dacă arde cu adevărat. 

Nu-mi da din ceea ce ai... 

Dă-mi din ceea ce ești! 

La orice ușă închisă, 

Fereastră să zidești, 

Și-n orice mână întinsă, 

Un ban să dăruiești. 

Să-ți fie pasul rază,

Să calci pe drum curat,

Iar inima-ți să vază,

Ce-i sfânt și-adevărat.

Din vis să-ți faci aripă,

Să zbori spre cei căzuți,

Să nu lași vreo risipă,

Nedăruită celor mulți.

Cuvântul tău să mângâie,

Acel suflet rănit,

Ca lacrima să-i suie,

Spre cerul liniștit.

Căci darul nu e aur,

Nici milă ori păcat,

Ci e cununi de laur,

În cer când ai plecat.

În largul tăcerii, un tunet ascuns,

Îmi sună în piept ca un gând nerostit,

O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,

Deschide porți vechi spre un timp infinit.

Din pulberea nopții îmi fac un altar,

Cu stele asfințite și oceane de jar,

Iar gândul mă duce, străin și hoinar,

Prin somnul uitării, într-un vis secular.

Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,

Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,

Dar glasul iubirii, din visuri desprins,

Purcede prin mine și intră-n pământ.

Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,

Un cântec uitat între cer și pământ,

Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,

Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

Noi suntem toți de la țară,

Cu fața curată,

Cu vorba mai rară,

Cu treapta mai 'naltă la scară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu somnul pe frunze afară,

Cu gândul ce-ntruna ne zboară,

Spre zori și apoi înspre seară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu mână vânjoasă de fiară,

Cu spatele drept care cară,

Orice povară...

Noi suntem toți de la țară,

Țăranul ce câmpul își ară,

Copilul cu vita de sfoară,

Roada ce șade-n cămară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu viața și dulce, și-amară,

Cu ruga către Fecioară,

În fiece seară.

Vă spun pentru ultima oară,

Nu suntem o pradă ușoară,

Iar neamul nicicând n-o să piară,

Căci suntem toți de la țară.

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

De-aș fi Dumnezeu pentru o zi

Aș aduna mulțimea-n zori de zi

In ochi să-i privesc și să le spun

Războiul e zadarnic, 

Mor oameni și mor copii.

Durerea mă apasă

Și lacrimi curg pe față

Am tot sperat că ei vor fi

Și blinzi și buni iubindu-se în viața.

Le-am dat suflare,le-am dat și viata

Le-am dat frumos in lume,

Sa fie fericiți cu toții

In pace și armonie.

Nu prețuiesc nimic

Sint rai își poartă ură

Se dușmănesc și se rănesc

Ei nu mai au măsură.

Stau și privesc la ei

Cum frații își omoară

Copii, bunici și mamă și tată într-o doară. 

Sunt vremuri de răscruce

Nu-s bune cum am vrut

Nici lumea nu e lume așa cum mi-am dorit.

As vrea să închei odată să nu mai pot vedea,

Atîta dușmănie ce traieste-n ea.

De-aș fi Dumnezeu pentru o noua zi

Nu i-aș mai crește mari

Ci, i-aș lăsa copii.

Barbari iscând războaie,

E full istoria de ei.

Sânge curgănd șiroaie 

Prin noroiul de pe -alei.

Rafale de obuze scuipă 

Răcnete asurzitoare.

Cerul, fumegând din pipă,

Îneacă razele de soare.

Ecoul tremură de plâns,

Vântu stinge o văpaie,

Pomul cu cenușă nins 

Spre pământ se-ndoaie.

Un câine latră răgușit 

De frig și foame scuturat,

Printre ruine stă chircit,

Privind prăpădul speriat.

Aripi frânte prin văzduh 

Roiesc amețite de fum,

Invocă Sfântul Duh,

Să le croiască un alt drum..

Dar El tace, fulgerând,

Cutremurând tot ce e viu,

Oftează din când în când,

Bate cuiul în sicriu...

Doamne Bunul meu Părinte

Tare mult mă mai iubești

Văd aceasta c-a Ta milă

De la mine n-o oprești

Èști Preabun și mă rabzi veșnic

De ce, nu știu ca nu fac

Fapte bune, rugi cu lacrimi 

Cât ar fi bun să Te-mpac

Fac , când îmi aduc aminte 

Fac când am vreo supărare

Și mai fac de frică Doamne

Că mă tem de-a Ta certare

Mai fac chear și de rușine

Când  văd iat-a Ta iubire

Aș vrea și eu să pot zice

Că-Ți aduc vreo răsplătire

Mai fac, că mă simt datoare

După câte îmi mai dai

Mai fac când gândesc că iată

Și eu aș dori-al Tău rai

Mai fac c-ale mele lacrimi 

Nu pot ca să le opresc

Când văd mila-Ți infinită

Și-aș voi să-Ți mulțumesc

Mai fac dimineața seara 

Peste zi câteodată

Că Preabun mai ești cu mine

Cât milă-mi arăți Bun Tată

Mai fac că văd ale Tale daruri

Cum îmi tot trimiți mereu

Fac când mă mai simt mâhnită

Că Te-am neglijat, știu eu

Și-Ți voi zice-n veci de veacuri

Slavă slavă Domnul meu

Nu voiesc a da uitării

Mila ce-Ți reverși mereu

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.