Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 3 februarie 2024
Vizualizări: 481
Poezii din aceiaşi categorie
Ușa am inchis
Ne-am închis în noi
Și ușa am inchis-o
Privim șiret o umbră
Dar ea ne aparține
Parca am vrea sa spunem
Că am vrea iubire
Dar glasu-i sărăcit
De prea multă mâhnire.
De mult prea mult orgoliu
Și din prea multă bogăție
O sa murim săraci
Cu sufletul pătat
Ca-n viața asta tristă
Nevoia ne îmbie
Ușa sa o închidem
Dar e păcat, păcat.
Sigur ÎL voi întâlni!
Un ceas mă sună agasant
Parcă zicând trezește-te,
Vezi ca-i dormit cam mult
Iar timpul curge nu se oprește.
Sar imediat din patul conjugal
Cu ochiul ațintit înspre icoană,
Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva
Și plec la baie-n mare goană.
Nu uit să- mi fac un sandwich
Și-mi savurez cafeaua dulce,
Mă-mbrac în grabă și cobor
Numai după ce-mi fac o cruce.
Pe scări în gând spun rugăciune
De mulțumire și pentru ajutor,
Că firul vieții îmi este prelungit
Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.
Mereu gândul îmi e la Domnul
În care cred încă...din copilărie,
Și sigur sunt că ne vom întâlni
Când voi sfârși a mea călătorie!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în olandeză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
De les over de kubus
Er wordt een stuk steen genomen,
hij snijdt met een beitel van bloed,
schijnt met het oog van Homerus,
het wordt geschraapt met stralen
totdat de kubus er perfect uitkomt.
Daarna kussen ze de kubus talloze keren
met jouw mond, met de mond van anderen
en vooral met de mond van de infanta.
Daarna wordt een hamer gepakt
en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.
Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:
- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest
als er geen gebroken hoek was geweest!
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Ușa am inchis
Ne-am închis în noi
Și ușa am inchis-o
Privim șiret o umbră
Dar ea ne aparține
Parca am vrea sa spunem
Că am vrea iubire
Dar glasu-i sărăcit
De prea multă mâhnire.
De mult prea mult orgoliu
Și din prea multă bogăție
O sa murim săraci
Cu sufletul pătat
Ca-n viața asta tristă
Nevoia ne îmbie
Ușa sa o închidem
Dar e păcat, păcat.
Sigur ÎL voi întâlni!
Un ceas mă sună agasant
Parcă zicând trezește-te,
Vezi ca-i dormit cam mult
Iar timpul curge nu se oprește.
Sar imediat din patul conjugal
Cu ochiul ațintit înspre icoană,
Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva
Și plec la baie-n mare goană.
Nu uit să- mi fac un sandwich
Și-mi savurez cafeaua dulce,
Mă-mbrac în grabă și cobor
Numai după ce-mi fac o cruce.
Pe scări în gând spun rugăciune
De mulțumire și pentru ajutor,
Că firul vieții îmi este prelungit
Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.
Mereu gândul îmi e la Domnul
În care cred încă...din copilărie,
Și sigur sunt că ne vom întâlni
Când voi sfârși a mea călătorie!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în olandeză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
De les over de kubus
Er wordt een stuk steen genomen,
hij snijdt met een beitel van bloed,
schijnt met het oog van Homerus,
het wordt geschraapt met stralen
totdat de kubus er perfect uitkomt.
Daarna kussen ze de kubus talloze keren
met jouw mond, met de mond van anderen
en vooral met de mond van de infanta.
Daarna wordt een hamer gepakt
en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.
Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:
- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest
als er geen gebroken hoek was geweest!
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Alte poezii ale autorului
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Doar amurgul...
Doar amurgul ne condamnă,
Să mai stăm cu fruntea-n palme,
Și nostalgici că e toamnă,
Și că sufletul nu doarme.
Doar amurgu-i plin de taine,
Nepătrunse până-n zori,
Cerul dezgolit de haine,
Te îndeamnă ca să zbori.
Doar amurgu-i violet,
Ochi de stele și crepuscul,
Plânge atunci când trec încet,
Amorezați cu pas minuscul.
E aici, cu noi, Demiurgul,
Atunci când apare amurgul...
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Doar amurgul...
Doar amurgul ne condamnă,
Să mai stăm cu fruntea-n palme,
Și nostalgici că e toamnă,
Și că sufletul nu doarme.
Doar amurgu-i plin de taine,
Nepătrunse până-n zori,
Cerul dezgolit de haine,
Te îndeamnă ca să zbori.
Doar amurgu-i violet,
Ochi de stele și crepuscul,
Plânge atunci când trec încet,
Amorezați cu pas minuscul.
E aici, cu noi, Demiurgul,
Atunci când apare amurgul...