Apărătorul meu
Duhul sfânt, trimis a fost,
De Dumnezeu pe pământ,
Să vestească lucrul sfânt,
Fiu ce vine pe pământ.
Cu noi est-n fiecare
Îl avem de la născare,
E trimis de Dumnezeu
In veci să fie mereu..
Domnul Isus a lăsat
Duhul sfânt cu noi să fie,
Apostolii har să aibă ,
Întru această vecie.
Duhul sfânt e îndrumătorul,
El este apărătorul...
Ascultă ce-ți spune el
Căci e de la Dumnezeu.
Fără duhul sfânt în tine,
Na-ai credință, nu e bine,
El ne iubește mereu
Cu Isus și Dumnezeu.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristea Mircea Romulus
Дата публикации: 4 августа 2024
Просмотры: 195
Стихи из этой категории
Anotimpurile
Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă
WWW (în englezā)
This ain't a story about love and grace.
This ain't the sound of tender ripples, but of stormy waves.
This ain't no more a house to dwell and share,
When all you feel around is just the gust of death.
But not the silent kind, of aging,
The sounding one of bombs,
of blooded rubble far backbreaking,
of mortared feathers of a darling angel.
And endless streams of cries increasingly despondent,
Are carried by these warfares wider by the moment,
While clickers keep accounts of scattered ammo,
More nurses run from one to other in a torment.
And though we know, what do we care
It's all too much a cross to bear
For in this life, we have to share
A common sense for one's welfare
Just scrolling past all in disdain.
Better connection, less affection...
For those all mighty...no intention
To honor promises made to their nations.
Bunătatea lui..
Doamne, Doamne mult ne dai,
Multă bunătate ai.
Ne ajuți întruna mereu,
Totdeauna când e greu.
Noi uităm a te chema,
Duhul sfânt este paza,
El se roagă pentru noi,
Te cheamă Doamne la noi,
Iar prin bunătatea ta,
Ne salvezi din nou viața.
Și când necazul iar vine,
Dumnezeu e iar cu mine ,
Grija ce-o poartă mereu,
O are doar Dumnezeu,
Primit în inima mea,
Arată iubirea sa .
Căci are credință mare,
Multă pentru fiecare.
Să fim iubitori mereu,
Așa cum e Dumnezeu.
Mea culpa
Mă simt vinovat pentru lume,
Pentru boli, urgii și războaie,
Pentru acele generații postume,
Ce-au creat un colos cu picioare de paie.
Mă simt vinovat pentru vină,
Pentru orice dezastru voit,
Pentru omul lipsit de lumină,
Din care treptat am murit.
De liber arbitru mă fac vinovat,
De pruncii uciși nenăscuți,
De neîncetatul chin și oftat,
De voi cei umili și desculți.
Mă fac, de Creație, la fel, vinovat...
Provocați-mi în cer un potop,
Doar Fiul să-mi fie salvat,
Să vă ducă pe toți în alt loc.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Aripa de inger
Aripa de înger însângerată de păcate,lupta pentru mine,
Fii cea care mă duce în zbor spre cerul sufletului,
Ajuta-mă sa cunosc trăiri divine,
Sa închid infinitul in mine și să pășesc spre eternitate
Precum lumina unei stele-n noapte..
Другие стихотворения автора
Înger, îngerașul meu
Bunule al meu vestitor,
Trimis să-mi fi de-ajutor,
Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu.
Pe mine a mă veghea,
Să-ai grijă de viața mea
Bunul Dumnezeu să-mi fie,
Cu iubire pe vecie.
Te rog nu te depărta,
Ești al meu, doresc așa:
Tu sa mă iubești pe mine,
Cum eu te iubesc pe tine.
Când greșesc eu te-as ruga,
Corectează-ma în bine,
Ești al meu, ești doar cu mine.
Și te rog nu mă lăsa,
Te rog fi tu paza mea.
Când te supăr eu pe tine,
Te rog nu te supăra.
Mă îndreaptă tu pe mine,
Așa cum este mai bine.
Duhul sfânt ce e cu mine,
Să te învețe ce e bine.
Și domnul Isus să știe,
Că mă aperi pe vecie.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Că e cu mine mereu,
Trinitatea e cu mine,
Și am pace de la tine.
Vreau și eu să zbor mereu,
Spre văzduh la Dumnezeu,
Să nu uiți nici când de mine,
Eu să fiu veșnic cu tine .
Pentru toate-ti mulțumesc,
Nu uita că te doresc,
Și împreună cu tine,
Totdeauna va fi bine.
Marea căldură
E căldură mare afară,
Soarele strălucitor,
Nu adie nici chiar vântul,
Frige solu-ngrozitor ,
De căldura asta mare,
Și pământul e crăpat,
Și bietele animale,
N-au apă de adăpat.
Unora chiar rău le este...
Apelând la ajutor.
Nici pădurea nu rezistă,
Căci focul ce le aprinse,
Sa intins spăimântător
Apa-i caldă chiar și ea,
Bună-i și ea la ceva
Este o mică scăpare,
E ceva răcoritor,
O înghețată care vine,
Ne este de ajutor.
Crinul
Crinul e o floare,
Bine mirositoare.
Este floarea ta.
Sfânta Maria.
Ai adus în lume,
Cel cu mândru nume.
Pe ISUS HRISTOS,
Pruncul cel frumos,
Nouă să ne dea,
Mântuirea sa.
Doamne îți mulțumim,
Doamne te iubim.
La măicuța ta,
Vrem a apela,
Să ajute mereu
Atunci când e greu,
Crinul să ne fie,
Mare bucurie.
Vino cu lumina ta..
Doamne vrem a ne scăpa...
Întuneric, nu ne da.,
Vino cu lumina ta,.
Cer de la sfinția ta,
Cu puterea ta cea mare,
Dă Doamne la fiecare
Pacea fie între noi,
Scapă Doamne din nevoi..
Cer eu Doamne de la tine,
Totu-i pentru mine bine.
Și le doresc tuturor,
Să îți cerem ajutor.
Umbrela
Umbrela dacă plouă,
Ajută la ceva ..
De-i soarele puternic,
Prezentă e și ea .
De ești cumva la mare,
Și-a acolo prinde bine,
S-o ai mereu aproape,
Alăturea de tine.
Afară în parc, oriunde..
Umbrela dacă-i mare,
Și atunci e foarte bine.
E alăturea de tine.
Sora ei pălăria,
Desigur că ar vrea,
Să facă ce umbrela,
Acum ne face ea.
Când vântul se pornește,
Și se luptă cu ea,
Umbrela se închide,
Fără a ne apăra.
Copil al nimănui
Mulți părinți se duc în lume,
Oare pentru ce anume...?
Pentru bani? pentru avere?
Din necaz sau din plăcere...
Dar un lucru e păcat..
Foarte multi, chiar au uitat ..
De ce oare au plecat?
Nu le pasă oare lor
Dacă sunt de ajutor ?!