Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Cristea Mircea Romulus