Război

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Auzeam pescărușii la geam,

În timp ce cu soarta vorbeam,

Iar strigătul lor de extaz,

Îmi intră în trup prin obraz,

Cu marea pe aripi se înalță,

Pe mine cu apă mă încalță,

Prin focul din piept să mă plimb,

Şi dorul de moarte să-l sting.

Brațele le simt mai ușoare,

Într-un ochi îmi răsare un soare,

Din umeri oarecum nefiresc,

Două lungi aripi îmi cresc,

Şi zbor peste viață și moarte,

Ciugulind un poem de pe-o carte,

Celalt ochi în gheare-l împlânt,

Să văd ce mai e pe pământ.

Și plutesc peste chin, nenoroc

Cu mârșava soartă în cioc,

S-o arunc undeva în genune,

Să renasc fără soartă pe lume.

Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
 
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
 
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
 
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
 
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

De crezi orice poveste auzită,

Că-i doar minciună colorată,

Scornită să te-adormă iarna

Când ziua repede se-ascunde,

Și fuge-n fulgii de zăpadă

Iar gerul te gonește-n casă,

Alunecând pe oglindita gheață

Sperând că va sosi iubirea cea visată,

Fără să știi ce-ascunde blestemata,

Închipuindu-ți viața-ntreagă

Lung șir de roze fericite;

Ei bine, află că toate basmele frumoase,

Sunt chiar adevărate!

Caci nu degeaba poveștile încep la fel,

A fost odată ca niciodată,

Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!

Am cunoscut o prea frumoasă fată,

De tine este vorba...

Cum te cheamă....?

Ai să te recunoști de-ndată!

Căci timpul tău sosise poate,

Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...

Căci rabdător de fel nu sunt,

Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,

Să te trezesc din vremea de demult...

Să te ridic din tragicul plictis,

Și câte și mai câte ți-am promis,

Trecându-te ca personaj de vis

În a mea de poeme carte;

Unde sub jurământ promit să nu vă mint,

Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,

Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!

Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,

De mi-au plăcut sau nu,

E altă povestire....

Pe mine mă consider absolut!

Iar modestia de care se tot vorbește,

Nu are un miros plăcut!

Când vine vorba de literatură,

Ori strălucește lumină aducând

Trezind ce-i adormit în cititor,

Altfel, să fie lipsă...!

Să revenim la aventura noastră,

Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!

Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,

Nimic nu-i înflorit!

Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,

Să credeți toate exact cum auziți!

Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,

Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,

Și vrea ce nu se cade să-și dorească,

Iubita mea, adică chiar pe tine!

Da,da...exact ce-ai auzit!

Îți amintești cum te-am răpit,

Din turnul blestemat,

Plângeai de ani și ani de zile,

Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,

Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,

Tu te țineai plângând strânsă de șa,

Dar am scapat ca prin minune!

Ai uitat?

Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!

De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,

Căci nu-i sfârșit mai potrivit

Decât cel povestit deja...

Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,

Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..

Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!

(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Am  renunțat să te privesc lipsit de mâini

Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine

Lipsește râșnița uitării să te-alung

Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine

Primind departe nu mai pot să te ajung

Lipsindu-mi azi mă risipește gol un mâine

Fumează timpul consumându-mă vioi

Rămâne scrumul amintirilor străine

Pornind în noapte visul fumegă nevoi

Târându-și farmecele rupt de realitate

Cărând speranțele tot  caută-napoi

Lipsindu-mi șansele plâng rănile crăpate

Plutind incert aripa-mi frânge dorul viu

Căzând inert mă va zdrobi naivitate

Lipsit de tine frunza-mi seacă ruginiu

Iarna tristeților născând absurditate

Pierind cărările mă-ntunecă târziu

Lipsit de primăvara ochilor văd noapte

Lipsit de tine cine sunt nici că mai știu

Executând dezorientat absente fapte

Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns

Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare

Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns

Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare

Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s

Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare

Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus

Fără de noi rămân o biată întrebare

Ce să mai caut întrebându-mă răspuns

Ce să mai uit abandonat în alungare

Ce să mai las când toate armele-am depus

Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare

Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns

Ce să mai spun dacă n-aude întrebare

Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus

Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare

Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând

Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare

Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând

Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare

Alungă-mi setea să n-o pot imagina

Lăsând să cadă-n palma mea lacrima-ți udă

Deschide-mi calea să pășesc cu urma ta

Primindu-mi inima ce bate-n ușa surdă

Închide-mi umbra aruncând-o-n umbra ta

Ferindu-mi zilele de-o arșiță tăcută

Aprinde-mi noaptea luminând privirea ta

Chemându-mi visele-n prezența ta plăcută

Urechea-mi cere să asculte gura ta

Fructele buzelor în roșu să m-ascundă

Vopsindu-mi dulce-nfiorată mierea ta

Acoperindu-mi toată patima flămândă

Tristețea fuge auzindu-ți vocea ta

Soarele zâmbetului tău suflet inundă

Șoptindu-mi brizele adu-mă-n vara ta

Topindu-mi iernile în raze să mă strângă

În mâna mea adăpostindu-ți mâna ta

Din palme venele în palma ta se-afundă

Aș îneca privirea mea-n privirea ta

Minuni să știu că-n viața asta se întâmplă

Pornește-un vânt de vară suflând apleacă lanul

Se-ndreaptă către munte, cântând se mișcă ramul

Coboar-apoi spre mare, ușor împinge valul

Împinge și în vele s-atingă barca malul

Să curgă pune-n șoaptă un cântec liniștit

Cu ochi-nchiși încearcă s-ajungi să simți ce simt

Pe mâna ce-ai întins cu lacrimi am stropit

Fierbinți se scurg în palmă, poate-ai să simți ce simt

Deschide-ambele brațe, primește-mă la tine

Închide-mă-ntre ele să luminăm destine

Lipeste-apoi urechea, să simți cum bate-n mine

Din suflet luăm culoare pictând o poezie

O-mbrâțișare calda, un gest fără de vină

Redă în ochi scânteia, un zâmbet să revină

Mai mult nu am să cer, doar stropul de lumină

Simte ce simt de poți, să ardem într-o rimă

Noaptea răstoarnă către ziuă asfințit

Curmând lumina dimineți-n amintire

Brăzdează-n rană sfredelind ca un cuțit

Gravând speranța unei rime pe hârtie

Gura lipsită de ureche-a amuțit

Cuvântul arde răsturnându-se din șoapte

Buzele tremură sărutul nerostit

Zâmbetul piere furișându-se în noapte

Ochii se scutură uscându-se cumplit

Eliberând picuri fierbinți spre mistuire

Alunecând ploile curg fără sfârșit

Sufletul cade lăcrimând în agonie

Norii aruncă peste soare valuri gri

Răstoarnă razele pierindu-le-necate

Rămas în beznă caut cioburi încă vii

S-adun bătăile de inim-aruncate

Spre viitor se oglindește ce-i trecut

Lăsând prezentul navigând în rătăcire

M-aș răsturna de la sfârșit către-nceput

Pierzând tăcerile zidite-n amintire

Uitat departe nu mai știu ce să mai fiu

Pierdut e drumul strălucind către lumină

Orbită-i inima zbătându-se-n pustiu

Cărarea viselor arzând-o fără vină

Pășește umbletul adânc părând că-s viu

Lipsit de tine ce să fiu ascuns în beznă

Poate o bufniță zburată-ntr-un târziu

Sau un delfin ce-noată-n oarbă aparență

Dacă mai sunt un om în toate nu mai știu

Cerșind uitării să mă scape de urgență

Iau întrebarea și o-ntreb ce să mai fiu

Surzit de urletul tăcerii n-am prudență

Se-apleacă mâinile golite la pământ

Strângând în palme imposibilă tangență

Dezintegrat mi-adun fărâmele-n cuvânt

S-aștern dorințele strivite de-o absență

În alb și negru strămutat mă plimbă vânt

Rămas cu mine nu mai am nici o valență

Ce-o să mai fiu dacă la tine nu mai sunt

Fugind culorile mă paște o carență

Umbrindu-mi zilele de soare norii plâng

De-atâta ploaie se instituie demență

Neîncetat picuri de dor mă sapă-n gând

O să mai fiu doar în lumina ta prezență