Noi suntem toți de la țară

În locul unde nu sunt locuri, 

Subit renaște plictiseala, 

Iar oboseala vine încet pe tocuri, 

Să nu-ți trezească renunțarea. 

Se-așază gândul ca o ceață, 

Pe marginea din tine mută,

Și timpul curge fără față, 

Într-o tăcere nevăzută.

Se strâng în piept răspunsuri grele, 

Ca norii înainte de furtună,

Și toate întrebările rebele, 

Pe zâmbetele feții se răzbună. 

Rămâne doar un fel de-a fi,

Nici trist, nici viu - doar continuare,

O așteptare fără a mai ști, 

Că sensul nu e-n renunțare.

Încet, se crapă cerul pe retină,

Cu fulgere din gânduri negre,

Și-n inimă, pe-o scară lină, 

Tot urcă melodii funebre. 

Iar liniștea, o apă grea,

Îți spală sunetul din voce,

Și-ncet apune steaua ta, 

În așteptările feroce. 

Și-n locul unde nu sunt locuri,

Rămâne-un pas care nu pleacă, 

Chiar de-i aprinzi sub talpă focuri, 

Un „încă-i timp" pornirea i-o îneacă,

Că din plictis și din cădere,

Din gol, din frig și din tăceri,

Se naște-un sens fără durere, 

Pe-un drum ce l-ai făcut și ieri.

Cu luna în ștreang caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate,

Mă înăbuș în cer, știindu-mi vina,

Și dezgrop amintiri demult îngropate.

Crinii surâd lângă negre sicrie,

Mintea descarcă epitafe și lacrimi,

Cerul în cartea vieții mă scrie,

La erata cu sfinți fără patimi.

Unduie lebăda-n apă, sub lună,

În amonte vâslește barca iubirii,

Cad la-nvoială c-o biată furtună,

Să spulbere astăzi nunta și mirii.

Vântul îmi smulge umbra din mâini,

Și o aruncă peste ziduri pustii,

Groapa comună îi hrănește pe câini,

Și-n amvonul bisericii cântă stihii.

Pe lespede sparte pașii se frâng,

Timpul, amnezic, încurcă ziua cu anul,

Umbrele nopții se înclină și plâng,

Iar moartea îmi taie curajul, elanul.

Sufletu-mi rătăcit pe soartă dă vina,

Duhurile rele de la trup îl abate,

Cu luna în ștreang tot caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate.

Aş putea să scriu istorii,

Cu ale mele tragedii,

Şi să-mi ţin toţi cititorii,

Numa-n spasme şi insomnii.

Aş putea să scriu elogii,

Suferinţei şi tristeţii,

De-or să creadă demagogii,

C-am citit pe toţi poeţii.

Aş putea să scriu nuvele,

Despre viaţă şi calvar,

Despre cânt de cucuvele,

Ce aduc un sfârşit amar.

Cronici aş putea să scriu,

Dar mi-e vorba cătrănită,

Şi mi-e sufletul pustiu,

Şi mi-e inima rănită.

Cât mi-aș dori să ne-întâlnim, 

Nu mult, măcar pentr-un minut, 

Colegi de clasă iar să fim, 

Acei haioși, ce-am fost demult. 

Apoi, așa bătrâni precum suntem, 

În fața clasei să ieșim pe rând,

Şi plini de tracul ce-l avem, 

Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt. 

De pildă, eu, la fete le-aș rosti, 

Că deopotrivă le-am iubit pe toate, 

Și-n acea zi când ne vom întâlni, 

Am să le dărui garoafe și mușcate. 

Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros, 

Și-ntreaga ziuă vom petrece, 

Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos, 

Și cum pârdalnica de viață ne petrece. 

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze

tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze

se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul

pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul

noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul

stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!

Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!

Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?

Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.

De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!

Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!

Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.

De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.

Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis. 

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Piroane mă mângâie-n palme,

Îmi simt răstignirea un dar,

Cad zilnic asupra-mi sudalme,

Și le simt ca pe-un drog necesar.

Iubesc vremea rea de oriunde,

La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,

Iubirea de mine parcă se-ascunde,

Din tot ce am strâns nimica nu am.

Aduc în povară un cântec de frunză,

Șoptit de furtuni în cascade de vânt,

Cresc umbre în mine ce mă refuză,

Cu întregul abis fac pe veci legământ.

Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,

Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,

Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,

Ca o lume de gheață prin ochii mei.

Sub pași se deschid răni de lut înghețate,

Mă leagă pământul de-un drum fără scop,

Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,

Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.

Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,

Sufletu-mi  arde într-o palmă de scrum,

Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,

Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.