Noi suntem toți de la țară

zi de zi visăm cu ochii deschişi, 

Visând,îţi curg nişte lacrimi pe obraz 

Te pui mereu pe genunchi, să te călăuzească la al tău necaz. 

Îţi astupă dorurile  chiar sub soare. 

Te-ntrebi  acea  iubire, va veni, oare? 

Nu ştii, până nu pleci, din acea groapă ce te doare.

Şi spini tai din grădina ta. 

Au dispărut, degetele tale nu-ţi  vor mai  sângera, 

Dragostea ta din tine te va vindeca...

Acea vină pe care o ai des în inimă, 

Te rog,să o străpungi c-o ultimă gură de vin, 

Să-ţi dai seama că meriţi un întreg paradis. 

La a ta uşă să nu vină doar cu o declaraţie-n plic, 

Să-ţi dea cerul lui senin, şi zâmbetul lui să fie doar pentru tine, 

Chiar dacă culoarea scoarţei din ochii tăi , acum se bucură de orice lucru mărunt, 

Sper că ai făcut pace cu al  tău mic numit , "trecut"

Mă simt în fiecare zi învins, 

De timp, de viață și cuvinte, 

Şi mă apucă-un dor aprins, 

De înaintașii din morminte. 

Mă reclădesc doar din erori, 

Iar lut mi-e gângurit de prunci, 

Mă-nsuflețează ai zilei zori, 

Şi zbor din nou pe stânci. 

Călăi cu flori la butonieră, 

Zâmbesc la fiecare pas al meu, 

Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă, 

Ce se înălță trist la Dumnezeu. 

Pe-al tatei trunchi mă altoiesc, 

Și înfrunzesc la mama-n brațe, 

Pământul pe vecie să-l umbresc, 

Hulit de farisei și de paiațe. 

Când păsări or să-și facă cuib în mine, 

În triluri vechi atuncea am să cânt, 

Durerea omului ce apocaliptic vine, 

Pe norii cerului, victorios călcând. 

Cât în soare luminezi

Continui să mai visezi.

Cât la lună meditezi

Încerci să te limitezi.

Iubești tot ce te-nconjoară

Și văzut e mai de seamă.

Peste Sena când gândești 

Despre flori îți tot vorbești, 

Florile ce viața-ți dau

Și nicicând nu te trădau,

Ce mereu doar te inspiră

Și oricând te sprijiniră.

La stejari cât mai privești 

Despre tot îți amintești, 

Jos o frunz-ar fi căzut

Și schimbarea ai fi văzut,

Nu mai sunt acei copaci,

Nu mai poți sa îi refaci

Dacă o stea ar fi căzut

Cred că-n ea te-ai fi văzut,

Cum nici ea n-a rezistat,

Așa nici tu n-am persistat...

Așa nici eu n-am insistat

Doar spre țărm am înotat...

20.12.24

Călătoresc cu trenul 

Prin dulcile amintiri

În ochi le-ngheață gerul

Rămăn ca niște priviri.

Adânc la mine se uită

În ochi, pătrunzător

Oprind pe loc suflarea 

Lăsându-mă să mor...

Îmi fac atunci bagajul 

Cel mic și imaginar

Să plec , să nu scap zborul

Ce se împrăștie fumar.

Ajung la destinație 

Și râd și plâng și simt

Plăcută... acea senzație 

Că fericită sunt!

Whisky fin, din butoi vechi,

Licoare nobilă, fără perechi.

Un strop pe buze, foc în piept,

Taină ascunsă într-un concept.

Culoarea-i aur, miros de fum,

Parfumul cald te duce-n drum.

Pe mal de râu sau lângă foc,

E whisky-ul cel mai bun joc.

Din Scoția rece, povestea vine,

Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.

Și fiecare strop ce curge lin,

E-un cântec vechi, sublim, divin.

In vis în copilărie,

Mă visam zburând mereu,

Zborul îmi era doar singur,

Nu știam de Dumnezeu ,

El e întruna cu mine,

De mână nu ma lăsat,

Acest vis sa repetat,

Ce-am visat de data asta,

Este doamne adevărat,

Timpul e acela care...

Acesta mi-a demonstrat.

Mi-am dorit Doamne cu tine,

Că să zbor și s-a întâmplat.

Prin credință și iubire,

Din nou în vis am aflat..

Eu eram Doamne cu tine,

Doamne tu m-ai protejat,

Protecția ta contează,

Căci doamne m-ai apărat.

Doamne eu îți mulțumesc,

Te-am visat și te doresc.

Atunci când dorești ceva...

DUMNEZEU VA AJUTA.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să crească mărăcini în suflet de tânăr,

Adună din harul ce el l-a vărsat,

Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să trăiască banal un tânăr pe lume,

Coboară din ceruri la hora din sat,

Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să pătrundă boala în tânăr fecior,

Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,

Şi dă-i zece boli când va fi senior.

Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,

Şi încununează pe pământ frumuseţea,

Poveri şi mai grele să poarte tot omul,

Dar, oferă-i pe veci tinereţea...

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Iubita mea a mai trecut un an,

Și am făcut în zori o nebunie,

Ți-am cumpărat ce n-are un profan,

Ți-am cumpărat eterna veșnicie.

Apoi hotarul lumii l-am trecut,

Și-am hoinărit la ei prin piețe,

Ți-am cumpărat puțin din sfântul lut,

Ce îți oferă veșnic tinerețe.

Iubita mea de-acum nemuritoare,

Iubita mea, ce pururi tânără vei fi,

Eu pentru toate am făcut prinsoare,

Și pentru toate, cu viața voi plăti.

Iubita mea ce neînsemnată-i plata,

Doar un declic al inimii bătăi,

Te rog înfige-mi tu în inimă săgeata,

Să mor încet, privind în ochii tăi.