Dezastrul meu...

Plouă întruna mărunt și e frig,

Cerul e negru și norii se lasă,

Sunt singur pe stradă și strig,

Ieși lume trândavă din casă.

Picură întruna din cerul pătat,

Iar ploii nu-i pasă de mine,

Singuratic mă plimb și uitat,

Pe străzile lungi și străine.

Plouă barbar din văzduh,

Iar străzii nu-i pasă de mine,

Singuratic mă plimb ca un duh,

Prin ploaia cu stropii ciorchine.

Plouă întruna cu picuri gemând,

E toamnă, o toamnă setoasă,

Singuratic mă plimb tremurând,

Iar lumii… de mine nu-i pasă.

valul se naște
și moare în același ocean —
unde e despărțirea?

Din margini de vis
se naște curgerea –
ne-mbrățișăm.

În fiecare lucru
se naște răsăritul –
totul e acasă.

Daca te simti oboist,

Si stresat si nacajit.

Un masaj de relaxare,

E bine venit se pare.

El se face in cabinet,

De un masseur ce are talent,

Si acolo ai sa ai parte,

De lumanari parfumate.

Si de muzica in surdina,

Si de putina lumina.

Le vezi in salonul in care,

Faci masaj de relaxare.

Dupa ce masajul e gata,

Doamna,domnul face plata.

Bine dispus corpul il are,

Cu un masaj de relaxare. 

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.

M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,

Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,

Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-n valurile morții de mic m-am botezat.

Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,

Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,

Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,

Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.

Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,

Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,

Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,

Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.

Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,

Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,

Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Cuvintele nu vin ușor,

Când adevărul stă ascuns,

Doar murmure se-aud în cor,

Cu-n sunet vag, de nepătruns.

Cuvintele nu curg firesc,

Când sentimentele nu-s pure,

Şi-acel nostalgic: Te iubesc!

Va reveni ca o secure...

Cuvintele se-neacă-n lacrimi,

Când teatrul nu e de pe scenă,

Și n-au puteri să frângă patimi,

Când vor sub mască să te cheme.

Cuvintele  pot fi o armă, 

Când mintea-i tulbure, obscură, 

Și tot ce-i împrejur se sfarmă, 

Lăsând în urmă, numai ură. 

Mai bine taci, și nu rosti, 

De inima nu-ți saltă-n piept, 

Și multora vei dovedi, 

Că ești profund și înțelept. 

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.