Plouă…
Plouă întruna mărunt și e frig,
Cerul e negru și norii se lasă,
Sunt singur pe stradă și strig,
Ieși lume trândavă din casă.
Picură întruna din cerul pătat,
Iar ploii nu-i pasă de mine,
Singuratic mă plimb și uitat,
Pe străzile lungi și străine.
Plouă barbar din văzduh,
Iar străzii nu-i pasă de mine,
Singuratic mă plimb ca un duh,
Prin ploaia cu stropii ciorchine.
Plouă întruna cu picuri gemând,
E toamnă, o toamnă setoasă,
Singuratic mă plimb tremurând,
Iar lumii… de mine nu-i pasă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 22 февраля 2024
Просмотры: 525
Стихи из этой категории
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Balada
Ședeam pe pragul casei
Vine-un hulub la mine
Chiar amu , pe nepusul masei
Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"
Da' eu n-am crezut …
Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă
Apăi când m-oi mărita
Să va văita întruna
Va plânge că-mi stă bine mireasă
Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...
Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul
Că toată ziua-i peste gard
Îl îndrăgește , 'i servește vinul
Îl îmbată cu Cotnari
Și cu aroma buzelor ei care ard..
Așa mamă ca a mea
Nu doresc la nimenea
Ea mă-nvață , ea mă crește
Ea îmi zice că put a pește
Normal dom'le că glumește.
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Iluzia ploii
Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.
Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.
Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.
(Starea de grație #3#)
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Balada
Ședeam pe pragul casei
Vine-un hulub la mine
Chiar amu , pe nepusul masei
Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"
Da' eu n-am crezut …
Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă
Apăi când m-oi mărita
Să va văita întruna
Va plânge că-mi stă bine mireasă
Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...
Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul
Că toată ziua-i peste gard
Îl îndrăgește , 'i servește vinul
Îl îmbată cu Cotnari
Și cu aroma buzelor ei care ard..
Așa mamă ca a mea
Nu doresc la nimenea
Ea mă-nvață , ea mă crește
Ea îmi zice că put a pește
Normal dom'le că glumește.
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Iluzia ploii
Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.
Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.
Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.
(Starea de grație #3#)
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Другие стихотворения автора
Întristare
Ai plecat și zile negre,
Pogorât-au peste mine,
Inima îmi stă de veghe,
Și întreabă despre tine.
Suferință ani de-a rândul,
Draga inimă îndură,
Și întreabă tainic gândul,
Unde e iubirea pură?
Ochii-s triști, izvor de lacrimi,
Alinarea lor e dusă,
Ard mocnit cuprinși de patimi,
După dragostea răpusă.
Pași se-ndreaptă tremurând,
Înspre geam precum o turmă,
Însă nu-i...și rând pe rând,
Se întorc pe aceeași urmă.
Toamna e acum târzie,
Frunza cade, tu plecată...
Luna îmi pare străvezie,
Sunt mai trist ca niciodată.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Așteaptă-mă...
Şi nu îmi pasă dacă plouă,
nimic din ce-am vorbit nu se amână,
voi fi prezent la ora nouă,
abia aștept ca să te ţin de mână.
Şi nu îmi pasă dacă ninge,
voi fi prezent la întâlnire,
nici chiar potopul nu mă poate învinge,
așteaptă-mă, că vin, iubire...
E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,
e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,
merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,
chiar dacă trupu-mi este o ruină.
Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,
și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,
e drumul scurt atâta timp cât plâng,
şi nimeni să mă-oprească n-are voie.
Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?
nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,
c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,
încât eu însumi lacrimă am devenit.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Întristare
Ai plecat și zile negre,
Pogorât-au peste mine,
Inima îmi stă de veghe,
Și întreabă despre tine.
Suferință ani de-a rândul,
Draga inimă îndură,
Și întreabă tainic gândul,
Unde e iubirea pură?
Ochii-s triști, izvor de lacrimi,
Alinarea lor e dusă,
Ard mocnit cuprinși de patimi,
După dragostea răpusă.
Pași se-ndreaptă tremurând,
Înspre geam precum o turmă,
Însă nu-i...și rând pe rând,
Se întorc pe aceeași urmă.
Toamna e acum târzie,
Frunza cade, tu plecată...
Luna îmi pare străvezie,
Sunt mai trist ca niciodată.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Așteaptă-mă...
Şi nu îmi pasă dacă plouă,
nimic din ce-am vorbit nu se amână,
voi fi prezent la ora nouă,
abia aștept ca să te ţin de mână.
Şi nu îmi pasă dacă ninge,
voi fi prezent la întâlnire,
nici chiar potopul nu mă poate învinge,
așteaptă-mă, că vin, iubire...
E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,
e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,
merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,
chiar dacă trupu-mi este o ruină.
Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,
și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,
e drumul scurt atâta timp cât plâng,
şi nimeni să mă-oprească n-are voie.
Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?
nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,
c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,
încât eu însumi lacrimă am devenit.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.