Amărăciunea vremii

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi c-un ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Sub somnul tău cad clipele în neant,

Iar visele trec toate prin al nopții staul,

De unde Luna mulge laptele șarmant,

Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.

Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,

Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,

O rază din fereastră făptura îți măsoară,

Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,

La care să se-nchine bolnav de insomnie,

Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,

Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,

Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.

Fereastra e deschisă și tăcerea plânge,

Vântul suflă în ultima mea pâlpâire.

                    ⁂

Noaptea mă strânge încet la piept,

și dorm cu capul pe steaua ta căzută…

                    ⁂

O carte veche se deschide singură,

la pagina unde ai râs odată.

Citesc, și era despre moarte…

                    ⁂

Lumina trece printre perdelele vechi,

și parcă pășești prin odaie…

Unde te duci ?

                    ⁂

Ceasul bate încet, fără grabă,

și fiecare ticăit parcă e o șoaptă de-a ta.

Nu mai urăsc timpul.

                    ⁂

Îmi amintesc gustul cafelei noastre,

amestecat cu râsul tău în dimineață.

Nu îmi mai beau cafeaua,

mi-o plâng…

                    ⁂

Lacrimile cad fără glas,

și nu le poate opri nimeni.

Golul din cameră mă ține strâns,

și treptat se umple de tine.

                    ⁂

Ploaia bate pe acoperiș,

ca pașii tăi care nu mai vin.

Am întrebat cerul…

Unde-i potopul ?

                    ⁂

Am rămas singur printre pereți,

cu ochii țintă în tavan,

la ușa prin care ai ieșit…

Unde ai ascuns cheia ?

                    ⁂

Noaptea nu mai are stele pentru mine,

doar umbre care mă urmăresc.

Alerg, alerg mereu,

până îți zăresc dimineața !

                    ⁂

Frunza se mișcă încet pe asfalt,

ca pașii mei care te caută.

Totul e gri și mut,

iar singurătatea crește sub mine.

                    ⁂

O scrisoare de-a ta arde încet în mine,

fără pic de foc.

Cuvintele din ea suprimă flacăra.

                    ⁂

Am ridicat un obiect care ți-a fost drag,

și am simțit cât de gol a rămas locul tău.

Nu mai există nimic de păstrat…

doar durerea din suflet.

                    ⁂

O fotografie veche îmi arată ochii tăi,

dar nu mai cunosc lacrimile lor.

Tot ce văd e un întuneric care se duce spre lumină.

O clipire a universului,

unde pământul e ochi și pleoapele cer.

                    ⁂

Mă uit la cerul întunecat,

și mi-e dor de mâna ta în a mea.

Stelele nu vorbesc, dar ele știu ce am pierdut,

pentru că sunt cu una în plus.

                    ⁂

Fulgi de nea se topesc în pletele tale,

și râsul tău încălzește iarna.

Niciodată nu am crezut

că iubirea poate fi atât de vizibilă.

                    ⁂   

Te simt în ploaie caldă,

pe străzile ude și pustii.

Râsul tău îmi udă obrajii…

Plângând, strivesc umbrele.

                    ⁂

Te visez sub frunzișul galben,

toamna ne acoperă cu parfum de pădure.

Mă aplec să-ți spun că te iubesc,

și vântul ridică ușor frunza.

                    ⁂

Câteodată, când vântul adie,

în foșnetul copacilor aud șoapte.

Ochii nu te văd,

dar sufletul meu știe că ești aici.

                    ⁂

Fulgii care cad: albi, puri și tăcuți,

sunt lacrimile tale

care îmi mângâie iarna.

                    ⁂

Pe masa de lemn zace o ceașcă uitată.

Mirosul tău s-a întins peste ea,

și o văd mereu aburind…

                    ⁂

Uneori te văd în lumina ferestrei,

dar e doar o umbră care trece,

O umbră care îmi arată cât de mult

mă poate durea o absență.

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

High School

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Pedantic teachers

And hardcore exams…

You still make shiver

High school, a graveyard

Of my youth, a sham!

High school, a graveyard

With endless aisles

I’m not me today,

And my brain cries—

Don’t care either way—

High school, a graveyard

With endless aisles

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

You spit me out

Not giving a damn,

Blasé and burnt-out.

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!

Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine

și mă veghează

prin cer, prin soare,

prin tot ce există în jurul meu.

De aceea, eu, nu pot fi eu...

pentru că nu mă simt în largul meu,

ci în largul Lui...

Nu pot avea taine,

nu mă pot ascunde,

nici măcar să gândesc nu pot...

El știe, El știe tot...

atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și, atunci, eu...eu ce sunt?

De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?

Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!

Totul e de neînțeles!

Ce pot face eu, un biet muritor?

...

Eu, eu pot doar IUBI...

Atât!

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...