Amărăciunea vremii

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

Într-o inimă rănită,

Altă inimă nu-i leac,

Căci durerea suferită,

Poate ține și un veac.

Pentr-un suflet pângărit,

Doctor nu e orișicine,

Ci acel ce-a suferit

Chiar alăturea de tine.

Într-o lacrimă amară

Se ascunde un cuvânt:

Și doar cel cu aceeași rană,

Îl rostește mai profund.

Într-o despărțire lungă,

Nu găsești alin ușor,

Lasă-ți inima să plângă,

Și să sufere de dor.

Într-un ceas de grea durere,

Nu te duce la oricine,

Ci l-acela care-odată,

A căzut la fel ca tine.

Doar cel ars de aceeași rană,

Știe glasul ei tăcut,

Și cum lacrima, în noapte,

Vrea să spele ce-ai pierdut.

Astfel inimi încercate,

Sunt o cale către rai,

Fie ești străin ori frate,

Mângâiere să le dai.

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Am iubit ca și cum aș fi vrut să mă topesc în tine,

când tu erai o flacără,

iar eu o ramură de lemn care dorea să se mistuie până la cenușă. 

Iubirea mi-a luminat noaptea atât de tare,

încât somnul n-a mai găsit niciun colț de întuneric

în care să se așeze.

Iubind, ne-am înălțat tinerețea până la ceruri. 

Dar tu, tu mi-ai lăsat focul tău și ai plecat.

De atunci, ard parcă de o veșnicie… 

Și mi-e dor de cenușă.

Dezbracă Doamne pielea de pe mine,

Și lasă-mă doar carne vie,

Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,

Spășit, umil și fără de mânie.

Dezînflorește-mi crinii din obraz,

Și lasă-mă în firea mea de om,

Nu pot zâmbi când mi-e necaz,

Și nici să cânt când trebuie să dorm.

Neluminează Doamne, ochii mei,

Că n-am să pot privi doar către cer,

Când peste tot surâd viclean femei,

Iar eu sunt june și mereu stingher.

Dezrădăcinează-mi limba vinovată,

Când scuip venin în loc de miere,

Iar râsul fă-mi-l de primată,

Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.

Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,

Să-mi bată în tâmple dimineața,

Şi ia-mi odihna care mă deplânge,

Şi rupe Doamne odată-n mine viața.

În trista mea înţelepciune,

Sub aura ce am hulit-o,

Am râs, am plâns, am fost minune,

Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,

Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,

Scuipând din ochi mister şi ură,

Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,

Nopţi albe am mâncat pe pâine,

Râdea de noi bătrânul Maiorescu,

Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,

Din cărţi mi-am construit coşciug,

Cu Shakespeare m-am trezit dormind,

Iar cu Giordano am ars pe rug.

                                                                      O încăpere mare

                                                                      Plină cu cărți,

                                                                      Te așteaptă cu răbdare

                                                                      Dar tu o refuzi, cu nepăsare

                                                                      Stau cărțile prăfuite

                                                                      Pe rafturile ruginite,

                                                                      Stau într-o parte pitite ,

                                                                      Dornice să fie răsfoite

                                                                      O carte prăfuită ,de aventură

                                                                      Se uită cu mare ură...

                                                                      Pe o carte de cultură

                                                                     Că era aproape nouă.

                                                                      O carte de geografie ,

                                                                      Mică și portocalie

                                                                      Cu pagini rupte, mâzgâlite,

                                                                      Era modestă , și ei chiar nu-i păsa

                                                                      De felul în care arăta.

                                                                     Un mare documentar 

                                                                     Cel mai mare se credea,

                                                                     Fără el nici bibliotecă, nu era

                                                                     Chiar așa se lăuda

                                                                     Și un mic dicționar 

                                                                     Se certa cu acel documentar,

                                                                     Și îi spunea că chiar de este cel mai mare,

                                                                     El nu este cel mai tare.

                                                                      Cearta nu s-a terminat ,

                                                                      Și mult timp a continuat,

                                                                      Dar ei nu au realizat , 

                                                                     Că niciunul nu era mai frumos,

                                                                     Decât cel mai modest și politicos.

                                                                      Dar până la urmă  s-au împăcat,

                                                                      Scuza documentarului n-a fost certă

                                                                      Dar cu toții știm,

                                                                      Că în orice bibliotecă.

                                                                      O carte nu se judecă după copertă.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

La usa sufletului tău

E Domnul ce te cheamă

Te îngrijește sa I deschizi

Ca El ni I Tată mamă

E călătorul ce în noapte 

Câtă sa poposească 

Deci usa sufletului sa-i deschidem

Sa îl primim în casă

Sa nu-l lasam s-aștepte mult 

Să plece supărat

El e stăpânul noii legi 

Ce mult l-am așteptat

L-om aștepta în veșnicie

Cât pe pământ vom fi

Că El e sprijinul cel tare 

El ne va păstori

Ne-a păstorit din totdeauna

Cu dragoste curată

În El s-avem nădejde toți

Ca grija noastr-o poartă

El nu e scump în daruri

Și nici nu-i este greu

Ci ne supraveghează pururi 

C-așa e Dumnezeu

Noi mulțumiri de-aducem

Pentru-ndurarea-i mare

Ca să-l avem de-a pururi 

Intru a noastră cale

Să ne-ngrinim de cele

Ce-n viață am greșit

Că mult îl supărarea

Aceasta știu și simt

Și vrednici nu suntem

De darurile Tale

Dar ne-nputernicește

Să ne-ndreptăm pe cale

Când vom putea noi oare

Ție să-ți mulțumim

Îndeajuns vreodată

Că mult asta voim

Cântare rugi de toate 

Datori îți suntem noi

Slăbirii mărire Ție 

La bine și-n nevoi

Te rog ne-nțelepțește

Cu dragostea ce-o ai

Și întru stricăciune 

Te rog să nu ne dai

De-a noastră viață Doamne 

Ye-ai îngrijit mereu

Ne-ai scos dintru necazuri

Atunci când a fost greu

Deci și la mine vino

Părinte-al meu te-aștept

Și mie Tu ajută-mi 

Ca viață Să mi-o-ndrept

Să îmi îndrept gândirea 

Și inima de-ar fi

Că pentru Tine Doamne 

Mai trezesc le-aș voi

O cerescule-mpărate

Bun Mângâietor ne ești

Mulțumire-Ți vom aduce

Că pe noi ne pastorești

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Iertarea Ta

Curata inima

Curata sufletul de ura

Si-l transforma-n apa pura

Iertarea Ta

Vindeca cicatricile

Ce se strang precum furnicile

Iertarea Ta

Transforma comportamentul

Si schimba rationamentul

Cu blandete Isus a venit

Cu o mare iubire,El m-a coplesit

Eram cazut

De vant batut

Cu mila la mine s-a uitat

Si pe bratul Sau El m-a luat

Iertarea Ta

Schimba totul

Schimba ochii,schimba omul

Dintr-o inima de marne

El a facut o inima de carne

Ce ramane aprinsa pentru El

Iertarea Ta

M-a ajutat sa iubesc

Si cu blandete sa vorbesc

Tot ce-mi doresc

Pe Tine sa Te intalnesc

In Regatul Tau Ceresc...

Mă dau rotund la vorbe prin vecini,

De parcă-aș fi vreun măr în floare,

Dar când mă-ntorc sunt numai spini,

Pe care îi înfig în razele de soare.

Pe masă stă ulciorul fără vin,

Și-n curte latră timpul, câine orb,

Nu pot să dorm și patu-n brațe-l țin,

Iar măduva din oase încet mi-o sorb.

Îmi pregătesc iluzii în zațul din ibric,

Le fierb încet, să pară mai gustoase,

Și le servesc la dame pe nimic,

Apoi le-alung pe cele mai frumoase.

Mă mint frumos privindu-mă-n ferestre,

Că tot ce-am dat s-a dus pe lucruri bune,

Și-ntr-un exces de zel dau foc la zestre,

Apoi mă culc visându-mă  născut în iesle.

Îmi pun întunecimi peste obraji,

Să nu roșesc când mă sărută luna,

Iar umbra mi-e mai lungă c-un etaj,

Și parcă ating și stelele cu mâna.

Azi dacă-o fi vreo fată să mă vrea,

Să nu mă ceară-ntreg, că nu mai sunt,

Sunt doar un rest uitat de-o iarnă grea,

O pată de zăpadă pe-un munte de pământ.