Spre apus!

De multe ori m-am întrebat

Care-anotimp mi-i preferat,

Și nici acum nu pot să spun

Când ani în cârcă am adunat.

Încep să spun că-i primăvara

C-atunci un nume am primit,

Când mama m-a adus pe lume

Iar tata a fost omul împlinit.

Dar cum să nu iubesc și vara

Cu ale ei zile calde cu soare,

Când în concediu poți pleca

La munte sau pe val la mare.

Urmează anotimpul toamnă

Cu bogăția pusă în hambare,

E munca omului de peste an

Pentru a noastră bunăstare.

Iar când de sus fulgul vestește

Că este iarnă și-ți trebuie palton,

Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"

Că e sfârșit de an și e...revelion.

Cum aș putea vreodată să aleg

Când unul fără altul nu face anul,

Așa că prețuire am să dau la toate

Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!

Azi nu te-am zărit prin curtea casei,

să-ți spun bună dimineața,

Și griji îndată mi-am făcut, cu cine

oare merg să îmi fac piața.

Vorbesc despre a mea bună vecină,

pe care o cunosc de-o veșnicie,

De când făceam naveta amândoi,

având și eu și ea aceeași meserie.

Țin minte cum alergam să prindem

rata și cât era de-aglomerat,

S-ajungem la serviciu în timp util,

ca șeful să nu ne facă referat.

Erau până în "89 alte vremuri și toată

lumea mergea la muncă,

De dimineață până seara să facem

planul și rar gustam o țuică.

Și peste tot era organul de partid,

care știa câte-n lună și-n stele,

Primind note de la informatori, iar

noua ne făceau zilele grele.

Dar iată că în curte a apărut vecina

și mă grăbesc să-i dau binețe,

Așa că mă opresc să povestesc,

spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!

Doamne, te rog dacă se poate

Un fulg de nea, fă-mă pe mine,

Și lasă vântul, iute să mă ducă

Să mă așez, pe buzele-i divine. 

Acolo lasă-mă, să simt plăcere

Să mă topesc, să curg spre vale,

Trupul, să il inund și-apoi să fiu

Stropul iubirii, pe formele-i goale. 

Nu cred că cer, ce nu-mi poți da

Că doar în visul meu, Tu o trimiți,

Pe fata frumușică, ce n-o cunosc

Iar la ureche-mi zici...vă potriviți. 

Așa că sper, să fiu un fulg în vânt

Ce este dus, ca fata să-și cunoască,

Și-apoi iubirea, să le cuprindă viața

Și fericiți în astă lume...să traiască. 

Iar, dacă cer prea mult... la Tine

Te rog mă iartă, dar fulg mă lasă,

Dansul să-mi fac, cum vântu-adie

Când altcuiva, ea, îi va fi...mireasă!

Imaginea în oglindă mi-o privesc

Și sticla-mi spune că îmbătrânesc,

Pe fața mi-au apărut adânci riduri

Plantate-n ani, răsărite pe rânduri

Urc scara, piciorul mă doare

Și mă întreb retoric de ce oare?

Pe  frunte am broboade și-asud

Răspuns îmi dau, refuz să-l aud

Vederea o simt că este redusă

Și greu disting înscrisul pe ușă,

Pe nas ochelarii des mi-i plantez

Când vreau să citesc și să semnez

Vecinul mă strigă în mod repetat

Pentru că am auzul un pic afectat,

Mă fac că ce spune am receptat

Dar știu că-i timpul să port aparat

Rându-l citesc de mai multe ori

Memoria-mi joacă feste deseori,

Cu scrisul citeț nu pot să mă laud

Mâna e tremur, greu mai aplaud

Fac analize constant în privat

Iar de sunt fonduri merg și la stat,

Văd buletinul și știu ce-mi revine

Regim, tratament și zilnic buline

 .........................................................

Tânăr am fost ca voi și eu odată

Când refuzam să cred în soartă,

Anii s-au dus în zbor cu tinerețea

Și trist acum, îmi accept bătrànețea!

Mult îi plăcea să stăm de vorbă,

Când pe acasă mai treceam,

Să afle dacă totul merge bine,

Și ce necazuri la servici aveam

Ducea cu greu a ei suferință,

Și foarte rar la cineva s-a plâns,

Era cu zâmbetul mereu pe buze,

Și sub năframă părul în coc strâns

Tot timpul avea ceva de făcut,

Prin casă sau cu florile din curte,

Și tare mult pe noi ne bucura,

Când ne-aducea în poală fructe

O văd și-acum cum ochii lăcrimau,

Când îi spuneam că noi plecăm,

Cu dosul palmei lacrima ștergea,

Și aștepta cu drag s-o-mbrățișăm

........................

Și într-o zi a sunat telefonul,

La care nu doream să răspund,

Șimțeam  că nu mă sună mama,

Și totuși am spus da...plângând!

Mereu cu drag îmi amintesc

De-a noastră primă întâlnire,

Era în toamna lui optzeci plus

Și ne-am plăcut dintr-o privire

Eram atât de tineri și naivi

În lumea asta așa nedreaptă,

Studenți admiși la facultate

Fără a intui... ce ne așteaptă

Dar cui să-i pese ce va urma

Când astăzi ești îndrăgostit,

Crezi că ai totul și n-ai nimic

Și doar speranța de-a fi iubit

Ziua atunci era prea lungă

Și seara greu mai cobora,

Până să-mi văd ființa dragă

Minutul era mai mare decât ora

Ne așezam pe bănci sub tei

Si unde îi furam o sărutare,

Eram noi doi și totuși trei

Că luna ne privea din depărtare

Dar, ce-i frumos știm că nu ține

Și anii studenției rapid s-au dus

Iar noi cu diploma de absolvire

Toți, în càmpul muncii am ajuns

.......................................

Acum ne continuăm povestea

Făr' a uita că suntem muritori,

Și care au urcat în trenul vieții

Ca doi iubiți, dar totuși...călători!

Ține mâna mea și spune-mi,

Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?

Ce reproș, ce rugăminte,

Ceva ce ai ține minte?

Ține palma mea și spune-mi,

Ce ai face dacă nu ai fi infirm?

Ai alerga după faimă,

Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?

Privește-mă în ochi și spune-mi,

Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?

Eu cred că omenirea e un cancer,

Iar bunătatea și altruismul nu ne place.

Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,

Vei observa ca este aievea unor draci.

Scriu de ură și iubire

Și, chiar despre viața mea,

Presărată cu de toate

Greu să scoți ceva din ea

Am fost și pe înălțimi

Dar și sub nivelul mării,

Niciodată nu m-am plâns

Celor ce sunt capul țării

Cui să-i spui o nedreptate

Ce o simți pe pielea ta,

Chiar de știi că ai dreptate

Nimeni-nveci nu ți-o va da

Este-n jur multă minciună

Și trăim cu mult păcat,

Ni se-ascunde adevărul

Și prin fals ești promovat

Nu mai știm ce e iertarea

Și pe toți îi judecăm,

Chiar de ne lipsește proba

Nu contează...acuzăm

Suntem plini de răutate

Și-am uitat să mai iubim,

Unii cer un colț de pâine

Noi la masă nu-i poftim

Rugă înălțăm la Domnul

Să ne ierte de păcate,

Știm să cerem, nu să dăm

Suntem fără bunătate

Toți am vrea să aruncăm

Cu o piatră unu-n altul,

Bârna-i greu să ne-o vedem

Paiul a-ntrecut copacul

Ce ușor e să dai sfaturi

Când nimic nu ai a spune,

Și ce trist e fără carte

Și fără rușine-n lume

Tot mai greu este să fim

Și corecți și fără de păcat,

Dar putem să fim mai buni

Și să dăm..că, ni s-a dat!

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Era întuneric...

Țineam în palme lumina din ochii tăi

ca pe o cană caldă,

și îmi era teamă să beau,

să nu-ți răcesc sufletul.

Apoi ai plecat.

Nu cu pașii, ci cu aerul tău.

Și de atunci,

orice frunză care cade

pare că aduce numele tău înapoi.

Sub cerul gol,

doar ecoul pașilor tăi rămâne viu —

restul e o umbră ce nu se vrea uitată

de lumină...

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.