Goarna

Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!

Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!

Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!

Ne văităm că Europa

Nu prea ne vrea în Schengen?

Păi noi suntem moldoveni,

Sau ardeleni, poate olteni,

Putem fi și-un fenomen

Dar la cum suntem de melteni

Nu putem fi europeni!

...

Suntem dezechilibrați

Facem multă hărmălaie,

Sărim iute la bătaie,

Certăreți, nu prea curați,

De muncit, precum se știe

Muncim mult, dar în prostie

Și nu suntem o națiune

Schengen? Încă nu, române!

...

Noi suntem europeni

Voi? O turmă de melteni,

Prea ușor de dus de nas,

Cu pensiile voastre speciale

Cu apucături tribale,

Bătuți cu sorcova de-un sas

Plin de case și noroc,

Conduși de hoți și haimanale

Pentru Schengen, n-aveți loc!

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.

În imperiul groazei 

Ce îmi străbate inima 

Un singur lucru poate pătrunde 

Durerea!

Aud și acum strigătul durerii

Caut capătul uitării!

Privește soarele ce a răsărit pentru ultima oară 

Ce niciodată nu o să mai răsară 

Haosul din minte scoate-l dacă poți 

Și lacrimile durerii

Ce curg de atâtea nopți...

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.