indiferență
de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 18 august 2019
Vizualizări: 1532
Poezii din aceiaşi categorie
Trebuie s-o fac.
Sunt într-un război ne-ncetat
Lupt pentr-un vis, total demoralizat,
Vis ce mă ține-n viață
Și mereu îmi dă speranță.....
Îmi dă speranța că poate într-o zi....
Așa rănit cum sunt lângă tine voi putea fi....
Nu știu de ce,
Dar parcă-s blestemat
Pe front aerul e rece
Iar eu de regrete-s înconjurat....
Nu știu cât mai rezist
Dar știu că trebuie s-o fac,
Sunt din ce în ce mai trist
Cu moralul la pământ stau și zac....
Mă simt ca-n iad
Doar că-n flăcari de gheață ard
Vin-o lângă mine
Ajută-mă să-nving
Am nevoie de tine
Focul rece să-l sting
Nu mă lăsa să ard singur în întuneric
Vin-o lângă mine prințesă....
De vrei...!
De vrei tu lumea s-o cunoști
Întreabă vântul,
El este cel ce poartă vești
Culese de pe-ntreg pământul
De vrei să urci și să cobori
Atent să fii la treaptă,
Iar când poteca rătăcești
Nu dispera și luptă
De vrei să te cunoască omul
Nu te ascunde,
Aruncă masca, arată-ți chipul
Ca nu cumva să te confunde
De vrei s-atingi luna cu mâna
Te suie sus pe nor,
Și spune-i ei ce te frământă
Și cere-i sfat și ajutor
De vrei cuiva să-i ceri iertare
Nu amâna că timpul trece,
Și vei purta mereu povara
Celor ce-au trebuit să plece
De vrei în adevăr tu să trăiești
Uită minciuna,
Fii înțelept în tot ce zici
Evită bezna și caută lumina
De vrei să fii iubit de semeni
Iubire dăruiește,trâ
Și sigur vei fi răsplătit
De Cel de Sus ce ne iubește
De vrei, nu vrei, îmbătrânești
Ca-așa-i lumea lăsată,
Și anii trec nu se opresc
Și tot mai des repeți..a fost odată!
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Încă un copil
În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."
Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ?
Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat?
Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ?
De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină?
Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți?
Samoilă Larisa
Recunoștință în Ghetele de Decembrie
În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.
Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.
Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.
Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Alte poezii ale autorului
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Ecouri
Nu te-am mai găsit.
Plecasei odată cu păsările călătoare
adunate în cercuri concentrice
.
ascunsă undeva
la mijloc
printre sute de aripi și țipete
.
Frigul de afară îți aburise ferestrele casei
ofilise florile
în jurul trecutului tău se făcuse liniște
.
a fost primul și cel din urmă moment
de liniște
când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui
.
la oblonul debaralei tale cu dragoste
apăruse o gaură imensă
prin care se vedeau de departe
scheletele morților
.
Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!
Este peste puterea mea de înțelegere
.
nimeni n-a putut să-și explice atunci
de ce ai părăsit câinele?
.
Am rememorat amintiri
de când mergeai la grădiniță
nedespărțită de el
.
Primul meu gând
a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus
și două de întoarcere
.
Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul
văzusem cum agonizase sub ochii mei
noaptea
.
Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi
numărând stelele
.
gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…
imaginar! O minciună sfruntată
.
ultima…