Lacrimile

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Alții mă judecă pentru culoarea mea,

Iar tot ce pot face este a îndura.

Mărturisesc că știu ce înseamnă

A fi altcineva,

Dar asta nu justifică

Plăcerea ta

Când mă folosești și te plictisești 

De ființa mea care nu poate pleca.

Ador viclenia pe care mi-o oferi

Atunci când spui că ma iubesti.

Poate crezi că sunt de vină,

Iar eu iți dau dreptate 

N-am curaj să mă duc în altă parte.

Poate îți e greu să înțelegi

Cu câtă luciditate 

Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.

Artificialitatea de care dai dovadă

Chiar a ajutat

Să descopăr pasiunea 

De care am uitat.

Mărturisesc că-mi e rușine 

Să dau înapoi

Și să arât lumii 

Că poate m-am înșelat,

Abuzul și violența ta

Chiar m-au ajutat.

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

Suntem ca 2 straini pe-un bulevard

Tu cu tine, eu cu mine

Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.

Am tot avut rabdare

Si am facut incercare dupa incercare

Dar... 

E greu sa cunosti pe cineva a doua oara

E greu sa ierti pe celalalt

Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data. 

Cand pierzi controlul viata te schimba, 

Pacat ca eu am aflat asa tarziu

De trucutul nostru cenusiu,

Sincer, mi-as fi dorit sa stiu. 

Ne vedem atat de rar

Sau putem spune mai literar

Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini

Iar tot ce ne leaga

Sunt niste radacini, 

Pe care eu incep sa nu le mai prea simt. 

Si cand esti langa mine eu te simt departe

Si cand nu esti parca te-as vrea pana la moarte

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu puteam să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,

Luna veghează, un orb luminescent,

Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,

În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.

În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,

Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,

Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,

Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.

Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,

Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,

În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,

A vântului ce șoptește în taină printre crengi.

Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,

Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,

În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,

În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.

Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,

Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,

Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,

Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.

În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,

Se scrie o poezie a frumuseții efemere,

Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,

O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.

Dimineața simțisem o durere cumplită

Era un dor sau poate o ispită?

Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal

De padurea cea din vârful cel de deal.

O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal

De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal. 

De acel miros curat, de umbra deasă;

Ce se afla numai de localnici înțeleasă. 

Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii

Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii. 

Când mă temeam de animalele tale

Ce mi se pareau a fi niște fiare. 

Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,

Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele. 

Mii dor de acele flori ce le găteai

Pentru trecători tu frumos le răsădeai.

Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci 

Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.

Și tei și brad, de toate aveai;

Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită 

Să-ți trezești natura adormită.

Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,

Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau. 

Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,

Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.