Lacrimile
Lacrimile mi le șterg
Dar ele pe obraji tot alerg,
Și de ce așa s-a întâmplat?
De ce în aceasta situație mam aflat?
Ma simt strivita
Nimănui nu-s trebuită,
Și sunt singură, dar tac
Nu vreau sa ma mai prefac!
Să mă prefac ca sunt bine,
Dar inima vrea să se dezbine
Tac, dar inima vrea sa strige
Căci tot cuvântul rău mă frige...
Lacrimile curg și curg
Și eu nuștiu de ce mă distrug,
Poate că cuvintele celea
Mi-a frânt inima, care mă durea ...
Durea de disperare,
Chiar dacă era o mică supărare
Ea se lasă bătută,
Și de nimeni neștiută...
Стихи из этой категории
Ne scapă
Și când totul e pe dos
Știi ca nu avem timp de scos
Și nici cale de întors
Când noi nu avem rost
Negura nopții mă învelește,
Lumina lunii mă ocrotește .
Dar nimeni nu mă înțelege,
Cum noaptea vocea ta
Mă încremenește
Timpul nu își cere scuze
Cum nici scopul nu îl spune
Sau de ce e în război
cu noi doi .
Fara titlu
Vreau să mor ca să-mi iau gândul de la tine,
Vreau să cred că după moarte totul va fi bine
Vreau să mă asigur că toți o să uite de mine
Îmi cer scuze în avans pentru toate lacrimile care o să curgă
Din ochi persoanelor ce cred că mă cunosc dar niciodată nu m-ascultă
Îmi cer scuze pentru tot binele și răul pe care l-am făcut
O să uitați de mine pentru că niciodată nu m-ați cunoscut
Tu ai fost singura care m-a cunoscut cu adevărat
Doar tu ști prin câte am trecut și cât sunt de devastat
Dintre atâtea persoane tu ai fost singura care m-a ascultat
Ție ți-am spus tot de fiecare dată când viața m-a dărâmat
Nu-mi pasă dacă ajung în iad, am să le iau toate ca pe un vis
Nu-mi pasă dacă am să rămân blocat singur o eternitate în abis
Nu-mi mai pasă de jurăminte și nici de cea ce ți-am promis
Nu-mi mai pasă de nimic, ce rost ar avea să-mi mai pese
Am prea multe versuri scrise, dar prea puține înțese
Am ajuns să nu mai reușesc să-mi înțeleg propriile gânduri
De asta am ales să le las pe toate printre rânduri
Cine știe, poate cândva am să reușesc să înțeleg
Poate că n-am nevoie de o jumătate ca să fiu întreg
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
cand sunt cu tine
cand sunt cu tine pot plastifica fiecare anotimp, incat viata sa mi fie primăvara. si tot ce a lasat toamna in urma sa dispară.
am impresia ca ne stim, dintr un paradis pustiu…oh, cat te iubesc doar apolion stie, ca s da si nopti din mine pentru a petrece trei eternitate si jumatate cu tine.
pictam iubirea n nonculoare, iar cu ultima mea suflare, strig numele persoanei care se transpune in culoare. si da sens vieții care, teama mie ca s a pierduta intr un univers trecut.
am totul…şi nu am nimic. implor- te rog Doamne- sa l ating, sa mai simt o data ducea soapta dezmierdata…
sa ma las cuprinsa in vraja ochilor ce candva, trezea in mine toata viata.
mainvocau, mă dureau fara a tine cont de propri mi ochii ce i admirau.
acum sclipirea mea s-a stins, timpul a trecut si peste pieptul meu a nins
aș topi zăpadă, dar nu mai am putere caci sarutul tau nu cere
Piere și se sfarmă de durere…
La vie en rose
”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”
Edith Piaf
.
nu am întrebat pe nimeni atunci
de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri
erau singuri
în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase
la geamuri
.
și eu eram singur
în costumul meu bleumarin
cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie
75004 Paris
.
mă plimbam pe o stradă îngustă
poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes
nu mai știu
ce fericire e să nu te cunoască nimeni
.
să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi
s-auzi aceleși murmur ”allez viens”
din o mie de guri
apoi să te topești într-o mie de palme
mirosind a Chanel Gabrielle
.
un iz puternic de săpun „Tesori d`oriente”
plutește în aer
nu mai e cale de întoarcere
îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes
fără filtru
de care fumase cândva Jean-Paul Sartre
Camus și Gainsbourg
și-mi fac curaj
„ ce qui doit arriver, arrivera!
.
cum să-mi fi dat seama încă de-atunci
că Notre-Dame e pe moarte
.
acum
după noaptea aceasta „ de rêve”
nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano
în Sena
sau să mă-mpușc în cap
în Place de la Concorde…
Ne scapă
Și când totul e pe dos
Știi ca nu avem timp de scos
Și nici cale de întors
Când noi nu avem rost
Negura nopții mă învelește,
Lumina lunii mă ocrotește .
Dar nimeni nu mă înțelege,
Cum noaptea vocea ta
Mă încremenește
Timpul nu își cere scuze
Cum nici scopul nu îl spune
Sau de ce e în război
cu noi doi .
Fara titlu
Vreau să mor ca să-mi iau gândul de la tine,
Vreau să cred că după moarte totul va fi bine
Vreau să mă asigur că toți o să uite de mine
Îmi cer scuze în avans pentru toate lacrimile care o să curgă
Din ochi persoanelor ce cred că mă cunosc dar niciodată nu m-ascultă
Îmi cer scuze pentru tot binele și răul pe care l-am făcut
O să uitați de mine pentru că niciodată nu m-ați cunoscut
Tu ai fost singura care m-a cunoscut cu adevărat
Doar tu ști prin câte am trecut și cât sunt de devastat
Dintre atâtea persoane tu ai fost singura care m-a ascultat
Ție ți-am spus tot de fiecare dată când viața m-a dărâmat
Nu-mi pasă dacă ajung în iad, am să le iau toate ca pe un vis
Nu-mi pasă dacă am să rămân blocat singur o eternitate în abis
Nu-mi mai pasă de jurăminte și nici de cea ce ți-am promis
Nu-mi mai pasă de nimic, ce rost ar avea să-mi mai pese
Am prea multe versuri scrise, dar prea puține înțese
Am ajuns să nu mai reușesc să-mi înțeleg propriile gânduri
De asta am ales să le las pe toate printre rânduri
Cine știe, poate cândva am să reușesc să înțeleg
Poate că n-am nevoie de o jumătate ca să fiu întreg
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
cand sunt cu tine
cand sunt cu tine pot plastifica fiecare anotimp, incat viata sa mi fie primăvara. si tot ce a lasat toamna in urma sa dispară.
am impresia ca ne stim, dintr un paradis pustiu…oh, cat te iubesc doar apolion stie, ca s da si nopti din mine pentru a petrece trei eternitate si jumatate cu tine.
pictam iubirea n nonculoare, iar cu ultima mea suflare, strig numele persoanei care se transpune in culoare. si da sens vieții care, teama mie ca s a pierduta intr un univers trecut.
am totul…şi nu am nimic. implor- te rog Doamne- sa l ating, sa mai simt o data ducea soapta dezmierdata…
sa ma las cuprinsa in vraja ochilor ce candva, trezea in mine toata viata.
mainvocau, mă dureau fara a tine cont de propri mi ochii ce i admirau.
acum sclipirea mea s-a stins, timpul a trecut si peste pieptul meu a nins
aș topi zăpadă, dar nu mai am putere caci sarutul tau nu cere
Piere și se sfarmă de durere…
La vie en rose
”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”
Edith Piaf
.
nu am întrebat pe nimeni atunci
de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri
erau singuri
în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase
la geamuri
.
și eu eram singur
în costumul meu bleumarin
cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie
75004 Paris
.
mă plimbam pe o stradă îngustă
poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes
nu mai știu
ce fericire e să nu te cunoască nimeni
.
să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi
s-auzi aceleși murmur ”allez viens”
din o mie de guri
apoi să te topești într-o mie de palme
mirosind a Chanel Gabrielle
.
un iz puternic de săpun „Tesori d`oriente”
plutește în aer
nu mai e cale de întoarcere
îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes
fără filtru
de care fumase cândva Jean-Paul Sartre
Camus și Gainsbourg
și-mi fac curaj
„ ce qui doit arriver, arrivera!
.
cum să-mi fi dat seama încă de-atunci
că Notre-Dame e pe moarte
.
acum
după noaptea aceasta „ de rêve”
nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano
în Sena
sau să mă-mpușc în cap
în Place de la Concorde…
Другие стихотворения автора
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
Pădurea de pe deal...
Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.