Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Poems in the same category
Draga mea
Simt ca dupa ce eu nu voi mai trai,
Tu aceste versuri le vei citi,
Ai grija ca lacrimile tale
Sa nu ude paginile goale.
Sigur va veni si ziua de apoi;
Doresc sa fie ziua intai a mea
Si niciodata ziua la amandoi.
Nu te speria, va veni si ziua ta!
Vei sta de vorba mereu cu mine
Cu aceste versuri sincere dar pline.
Pline de o iubire adevarata
Cum n-ai apreciat-o niciodata.
La mormantul meu te rog nu sta prea mult.
In “dormitorul de aici” te simt, te ascult.
Pe pamant am trait o alta viata,
Cand ma trezeai in zori de dimineata.
Imi voi aminti de zilele senine,
De noptile cand dormeam in pat cu tine,
De viata plina cu toate ce-au trecut,
De copii nostri care au crescut.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Tată fii nemuritor!...
Tatăl meu iubitor și drag
Demult n-am mai vorbit cu tine
Tu ești o umbră ,dar a mea
Tu ești copacul ,eu ramul tău
Tu ești cel pe care-l știu
De unde vii ,din care grai
Și acolo unde te-ai oprit
Când pe Ileana ai întânlit
Neamul tău a tot crescut
Ramuri noi cu suflet viu
Ai fost lumină ,ai fost stea
Un trecător pe acest pământ
Ai fost ,încă suntem noi
După noi rămâne doar istorie
Cine o scrie ?
Cine o mai citește ?
E istoria neamului nostru
A Moldovei !...
Din odaia mea sumbră
Mă trezesc dimineața
Cu fața la cearșaf,
Reflectăndu-mi viața,
Mă scutur de praf..
Mă -mbăiez în grabă,
Limpezindu-mi cerul
Și fața mea strâmbă,
Netezindu -mi părul.
Adulmec cafeaua,
Ce din ceașcă zâmbește;
Îndepărtez perdeaua,
Ce de beznă mă ferește.
Zarea mă inundă
Cu miresme și culori;
Privirea mea udă
Năframa de nori.
Căci mă simt o umbră,
Ce -n urma ta plânge
În odaia mea sumbră,
Unde plouă și ninge..
Ia-mă de mână
Apropie-te-n șoaptă fără teamă
Doar pentru tine-n lumea asta am venit
Eu sunt aici să îți acopăr orice rană
De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit
Toate bătăile de inimă te chiamă
Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit
La mine-n suflet ești mirabilă podoabă
De mână caut să te țin îndrăgostit
Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă
Le voi topi între apus și răsărit
Tristețea las-o arestată într-o vamă
Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit
Am adunat buchet de stele până-n toamnă
Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit
Poate se-aprinde și la tine dulce flamă
Și-atunci de mână vom ajunge infinit
Fără de tine dimineața e o dramă
Cuvântul arde pe hârtie umilit
Zdrobind speranțele durerea mă destramă
Te rog de mână să mă ții adăpostit
Draga mea
Simt ca dupa ce eu nu voi mai trai,
Tu aceste versuri le vei citi,
Ai grija ca lacrimile tale
Sa nu ude paginile goale.
Sigur va veni si ziua de apoi;
Doresc sa fie ziua intai a mea
Si niciodata ziua la amandoi.
Nu te speria, va veni si ziua ta!
Vei sta de vorba mereu cu mine
Cu aceste versuri sincere dar pline.
Pline de o iubire adevarata
Cum n-ai apreciat-o niciodata.
La mormantul meu te rog nu sta prea mult.
In “dormitorul de aici” te simt, te ascult.
Pe pamant am trait o alta viata,
Cand ma trezeai in zori de dimineata.
Imi voi aminti de zilele senine,
De noptile cand dormeam in pat cu tine,
De viata plina cu toate ce-au trecut,
De copii nostri care au crescut.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Tată fii nemuritor!...
Tatăl meu iubitor și drag
Demult n-am mai vorbit cu tine
Tu ești o umbră ,dar a mea
Tu ești copacul ,eu ramul tău
Tu ești cel pe care-l știu
De unde vii ,din care grai
Și acolo unde te-ai oprit
Când pe Ileana ai întânlit
Neamul tău a tot crescut
Ramuri noi cu suflet viu
Ai fost lumină ,ai fost stea
Un trecător pe acest pământ
Ai fost ,încă suntem noi
După noi rămâne doar istorie
Cine o scrie ?
Cine o mai citește ?
E istoria neamului nostru
A Moldovei !...
Din odaia mea sumbră
Mă trezesc dimineața
Cu fața la cearșaf,
Reflectăndu-mi viața,
Mă scutur de praf..
Mă -mbăiez în grabă,
Limpezindu-mi cerul
Și fața mea strâmbă,
Netezindu -mi părul.
Adulmec cafeaua,
Ce din ceașcă zâmbește;
Îndepărtez perdeaua,
Ce de beznă mă ferește.
Zarea mă inundă
Cu miresme și culori;
Privirea mea udă
Năframa de nori.
Căci mă simt o umbră,
Ce -n urma ta plânge
În odaia mea sumbră,
Unde plouă și ninge..
Ia-mă de mână
Apropie-te-n șoaptă fără teamă
Doar pentru tine-n lumea asta am venit
Eu sunt aici să îți acopăr orice rană
De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit
Toate bătăile de inimă te chiamă
Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit
La mine-n suflet ești mirabilă podoabă
De mână caut să te țin îndrăgostit
Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă
Le voi topi între apus și răsărit
Tristețea las-o arestată într-o vamă
Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit
Am adunat buchet de stele până-n toamnă
Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit
Poate se-aprinde și la tine dulce flamă
Și-atunci de mână vom ajunge infinit
Fără de tine dimineața e o dramă
Cuvântul arde pe hârtie umilit
Zdrobind speranțele durerea mă destramă
Te rog de mână să mă ții adăpostit
Other poems by the author
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.