O călătorie de primăvară în trecutul Unirii

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,

Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.

Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,

Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

Iartă-ne, Mamă, iartă-ne, Tată,

Că am fost departe de voi, de îmbrățișările calde.

Acolo, în uitare, iubirea se stingea-n singurătate,

Iar noi speram mereu că vom reveni...

Vom reveni la rădăcini, la casa părintească.

Iartă-ne, Doamne, iartă-ne iar,

Pentru credința noastră oarbă, neînfricată.

Dă-ne putere să mergem uniți mai departe,

Să purtăm în suflet dragostea de odinioară — 

pentru Țară, pentru Părinți, pentru Dreptate.

04.12.2025

Andrei Guțu

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,

Acolo unde demnitatea e parte din trup.

Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței

Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,

Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.

Să fim ca o floare care înflorește

Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,

Cu drag împreună, să creștem neîncetat,

Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit

Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

06.05.2026

Andrei GUȚU

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Simți și tu ce simt acum,

un val de promisiuni căzând adânc.

Simți și tu vântul care bate?

și te lasă gol pe jumătate.

Ploaia te spală de frământări,

iar soarele-ți aduce roșu-n bujori.

Nopțile de furtună ușor trec,

alegând azi să-ți iei alt tren.

Un tren cu o destinație îndepărtată,

ca să scapi de aici o dată.

Doar în soare mai ai speranță,

când te trezește-n fiecare dimineață.

Iar, aerul parcă nu mai e destul,

pentru al tău suflet bun.

Culorile devin din ce în ce mai gri,

nu mai e precum atunci când eram copii.

Leaganul se mișcă gol,

uitat, de acel prunc cat un mototol.

Cu mulți  ani în urmă să fie două-trei sute de ani

prin părțile noastre ,una din îndeletnicirile oamenilor

era creșterea animalilor ,mai ales cea a oilor .Cine nu

a crescut  oi nu știe cât sunt ele de docile și de pe urma

lor ,omul  , folosea tot : din lână își făcea haine și zestre

laptele și brânza , carnea era hrana lor de toate zilele .

Creșterea oilor era meseria celor harnici ,îndrăzneți ,cutezători .

Nu este o muncă ușoară ,să fii mereu departe de casă ,

de familie .Din primăvară până toamna târziu ,erau pe drum .

          Trashumanța  de prin Ardeal , Oltenia ,a ajuns  și prin

părțile noastre pe malul Prutului În  satul acela vechi ,era o fată

orfană ,care nu avea nici un rost.Au cunoscut-o ciobanii și au

făcut-o părtașă la paza oilor pe timp de vară .Această întânlire

i-a hotărât destinul .Era fericită ,avea un rost ,oile o iubeau .

Câ era fericită  Că era fericită o descoperă ,cei care o descoperă

cântând  la fluier .Până și oile se opreau să asculte doinele ,baladele

și dorurile  fetei singuratice .Povestea  spune că ciobănița Ileana

în zilele călduroase  se oprea la umbra  sălciilor de pe malul Prutului ,

și cântecul ei răsuna în toată valea .În toamnă turmele s-au retras la

iernat ,cu promisiunea  că se intorc la primăvaă .Povestea se repetă

,Ileana  ia turma în primire și-îș urmează destinul !,,,Pe malul stâng

al Prutului  era un tânăr Basarabean ce-ș pășrea  oile lui o turnă  mică .

          Încă din vara  trecută fusese fermecat de melodiile  ce îi 

mângâiau singurătatea .Începuse iar  să răsune valea de cântec .

Vasile  era curios  să vadă cine cântă ,se apropie  încet de mal și vede

cine era fluierașl .Cu picioarele în apa limpede o fată se răcorea și oile

în jurul  ei, se adăpau .S-a făcut nevăzut  în stufăriș ,meditând la ce văzuse!.

Până la urmă Ileana  și Vasile  s-au  văzut și au descoperit  că deși îi desparte un

hotar  de țară  ei  vorbesc aceiasi  limbă -limba  moldovenească -

          In toamnă  când  turmele  s-au retras  la iernat , Vasile  a trecut  Prutul

cu mica  lui turmă  de oi ,a luat-o pe Ileana de mână ,și au făcut casă nouă

și au avut  urmași  și urmașii lor alți  din generație în  generație  pănă  a ajuns la

mine .ILEANA   și VASILE  ALEXA  sunt strămoșii  mei  și ssunt mândră  că le

cunosc  povestea  și că  mai  trăiesc  cu tot neamul  ALEXA

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

A legjobb catering szolgáltatás

(ironikusan)

Péntek este van, késő van, lusták vagyunk főzni. Mi más lenne finomabb egy Quattro Stagioni pizzánál? Megnézzük a táblagépet, a „Kosárba helyezés” gombra kattintva kiválasztjuk, kiválasztjuk a szószt és egy adag sült krumplit. Ezt követően megnyomjuk a „Megrendelés” gombot, megadjuk a címet, a telefonszámot. , a fizetési módot választjuk. Nyálcsorgatva, egyre éhesebben várjuk, nézegetjük az általuk kiállított szépségek képeit. Nagyon izgatottak vagyunk itthon, másrészt szakácstanoncok sora érkezik egy ideje az étterembe. Főzni nem tudnak, de több évtizedes tapasztalattal rendelkező szakácsoktól mentek tanulni. Bármilyen hiba megbocsátható, mert az elején van, és mert csak a hibák elkövetésével tanulnak. Egyáltalán nem mindegy, hogy hányszor hibázik, hogy esetleg leégetné a serpenyőt, a főzést, az egész konyhát vagy csak a konyhát és a fürdőszobát, amelyek egy válaszfalon keresztül kommunikálnak. Így hívás után kapunk hívást, ahol a séf elnézést kér, hogy megrepedt a forralt boros tartály, túlsült a pizza, nem hagyták eléggé megsülni, túl sokat kenődik a sajt, nem tett hozzá paradicsomot és gombát. , hogy nem tett bele fürjtojást (ez egy kicsit diétás pizza), hogy nem tzatziki szószt vettek fel az étlapra, hogy elfelejtették a citromízű Pepsi Twist adagját, hogy a citrommázas fánk nem sikerült túl jól a csokoládé és egyéb...

Megunva a sok magyarázkodást (nem is akartam magyarázatot, csak kaját akartam) szépen elmondtam az illető szakácsnak, hogy szeretném, ha este 12-re megrendelnék az ételt, este 7 körül fogom rendelni. A szakács megértette, szépen szárnyra kapta a tanoncokat, és hazaküldte, hogy rendelése van az elkészítésre.

Ily módon 23 óra 45 perc körül biciklivel érkezett egy fiú a háztömbhöz, felhív és megkérdezi, hogy otthon vagyok-e (hol máshol lehetnék ilyen késői órán?, a piacon?, a tenger mellett a sziklán?, komolyan mondom, hol máshol várhatnék egy pizzára, lefagyva vagy megégve, bármi?), mondtam neki, hogy otthon vagyok, de megkértem, hogy használja a liftet és menjen fel az emeletre. Megérkezett, fizettem, vittem a pizzát minden mással, amit kértem, és kinyitottam a dobozt.

A pizza valójában egy Quattro Stagioni Happy Meal volt, amelyhez a rendelt játékon kívül egy játék is volt. Gyerekmenüt készített, mert a diákok az összes tésztát elhasználták, hogy megtanulják a pizza készítését, és csak ennyi maradt.

A pizza jó volt, megérte a várakozás minden idegeskedés és aggodalom után, még ha gyerekadagrólis volt szó.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Erfðir

Í dag verður fjallað um hlut, hlut sem er okkur kær, okkur sem enn geymum hluti í geymslu á risi hússins, nánar tiltekið filthatt. Bæverskur hattur, hattur sem hefur óneitanlega sögulegt mikilvægi, náði fimm skírnum, tveimur útskriftum, nokkrum brúðkaupum og það er um það bil. Húfa sem nokkrar kynslóðir áttu bara, en til að vera með, ég held að þeir hafi ekki verið með hann, hann er ekki lengur hægt að nota í langan tíma. Eins og ég nefndi áðan, þá er hann þreifaður, hann er blár (rafblár eða konungsblár) og hann er með fjöður á hliðinni.

Langamma Ceciliu krafðist þess að henni yrði haldið við bestu mögulegu aðstæður. Eitthvað sem gerðist, aðeins tíminn hefur haft sitt að segja, hann er ekki lengur eins og hann var, hann situr ekki lengur eins og hann var. Jafnvel bláa skugginn er ekki lengur líflegur, hann er subbulegur, gamall, rykugur. Það væri frábært fyrir vintage outfit hugmyndir, en annars hafðu það fallegt, bara fyrir safnið.

Það kom Ceciliu ekkert smá á óvart að húfan, sem hingað til hefur verið lýst svo ljóðrænt, felur í sér stóran galla, nánar tiltekið, hann hýsir mölflugufjölskyldu. Svo við skulum horfast í augu við það, þegar einhver erfir hatt, þá fær hann ekki bara hattinn, hann fær líka mölflugurnar til hans.

Fjölskylda myndi búa í hattinum. Fjölskylda?, svo mörg?, ættarveldi kannski, það hefur líka konung og konung og nokkurn veginn allt sem það þarf til að vera fullgild konungsveldi. En hvernig getur maður líkað svona? Hversu lengi hefur hann verið frá mölflugu?, síðan hvenær hefur Pronto verið notaður til meindýraeyðingar? Reiðin og brjáluð Cecilia spyr sjálfa sig þessara spurninga stöðugt. Hvernig með allri þeirri aðgát sem allir hafa sýnt að hatturinn endar með því að sundrast á þessum hraða. Ef þessi langamma vissi og væri á lífi, þá yrði hún mjög reið. Cecilia situr og situr og hugsar um lausn til að endurheimta dýrð sína í annað sinn.

Hann fann það, hann veit hvað hann á að gera, hann mun koma með lausn sem drepur þá, eftir að þeir deyja mun hann taka og skera út þann hluta efnisins sem vill fjarlægja.

Haltu áfram eins og ég lýsti. Aðeins með því að leika og dýpka klippta hlutann meira og meira nær hann hinum megin á efninu með skærunum. Gott fólk, þú hefur átt það í fjórar kynslóðir, hvernig veistu hvernig á að sjá um eign sem einhver skildi eftir þig? Hún gaf þér það ekki að leggja ábyrgð á herðar þínar, hún gaf þér það vegna þess að henni fannst það vera gott fyrir þig að hafa eitthvað sem henni líkaði vel. Þú fórst virkilega yfir línu léttúðarinnar! Við fáum að þér er alveg sama um hattinn sjálfan, en er þér ekki sama um langömmuna sem fól þér hann?

Cecilia byrjaði að sauma með þræði af svipuðum lit og hatturinn hefði verið upphaflega. Hver er tilgangurinn? Fullkomið samheiti er ekki til, hvorki í litum né orðum, því miður var liturinn einstakur, hann var óbætanlegur. Cecilia, á +1,75 díoptri, heldur að það hafi verið í sama lit. Við vitum ekki hvað við eigum að segja meira... ætlunin var góð... að „gefa aftur dýrðina í annað sinn“, en vegna of mikillar ákefðar var útkoman svolítið slök. Cecilia, við kunnum að meta hugsa um þig þú varst með hann, sótthreinsaðir hann, þrifinn hann, sá um hann, sem er alltaf vel þegið, en ef þú hafðir ekki skemmt þér svona vel við að klippa, þá var það samt mjög gott, það er alltaf ráðlegt að hafa jafnvægi í öllu . Hvers vegna er gott að mæla gjörðir okkar, ákvarðanir? Vegna þess að við skulum segja að við séum að keyra og við verðum að beygja, við eigum beygju framundan, við verðum að mæla hraða okkar (því of mikið gæti tekið okkur út af veginum, víkur frá leið okkar), löngunin sem við viljum fara framhjá kúrfunni, það skiptir ekki máli hversu langan tíma það myndi taka, hversu hratt, hversu sérfræðingur, hvað ég veit ekki hvað.. það sem skiptir máli er hversu samræmd og hversu örugg við erum vita hvernig á að komast í gegnum allt.Það er enginn að klappa okkur, við erum bara við sjálf og þurfum ekkert klapp.

Sömuleiðis í þessu tilfelli hefði erfðahúfan getað haldist ósnortinn, það hefði ekki þurft inngrip, viðgerðir, endurskreytingar, lagfæringar, ef okkar kæra Cecilia hefði ekki viljað bæta hann alveg. Það er líka þess virði að íhuga að hlutir þurfa oft ekki róttæka breytingu til að virka, bara að hluta eða bara fjórðungur myndi hjálpa alveg eins mikið.

Cecilia...Cecilia...annaðhvort varstu ekki með örugga hönd eða hugsaði of mikið um hattinn.

“Every child is our child” – Motto of the United Nations Children’s Fund (UNICEF)

(text scris pe data de 24 octombrie 2010)

La 64 de ani, privesc mai mult înapoi decât înainte, fără regrete, cu bucuria amintirilor adunate pe cărarea vieţii, alături de tine, mândru de devenirea copiilor noştri. Astăzi am sufletul larg cât o lume şi scriu, cu plecăciune, pentru fiinţe ce-mi sunt necunoscute dar a căror soartă mi-a umbrit pentru vecie propria-mi fericire.

Pentru copiii cărora le-au fost interzise amintirile.
Pentru părinţii care nu vor şti niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor.

Sub semnul copilăriei aşteptăm cu nerăbdare adultul ce o să vină.
Nu iubesc moartea, dar cum să proslăveşti iubirea de viaţă dacă nu răscoleşti văzduhul, invocând, mereu, amurgul trăirii?
Zburdând printre stele, copile, tu eşti o fărâmă, cea mai preţioasă din nesfârşitul univers.
Eşti alături de mine, contopit cu mine, dar vai, nu pot să-ţi ating fiinţa şi, aştept împlinirea destinului ce conduce, fără remuşcări, fără conştiinţă, impasibil, printre jucăriile vieţii apropiind timpul morţii, spre devenirea cea de pe urmă.
- Cine sau ce voi deveni când timpul se pierde-n neant ?
- Nu ştiu.
- Vei şti tu cine ai fost înainte de a fi?
- Nu ştiu.
- Să privim oare cu bucurie viaţa şi să aşteptăm cu tristeţe moartea?
- Nu ştiu.
- Putem fi trişti clipă de clipă sub apăsarea durerii?
- Cu siguranţă.
- Cu bucurie aşteptăm clipa lipsită de speranţa răsăritului de mâine?
- Uneori.
Amestecăm, în amintiri, bucurii şi necazuri ce duc spre speranţa seninului amurg.
Copleşiţi de ani, sub bucuria neîncetatei deveniri, sperăm într-o viaţă cât mai lungă şi o suferinţă cât mai scurtă.
Aşa ar trebui să fie aici sau oriunde, acum sau oricând, pentru mine sau oricine dacă, vai, nu am fi prinşi fără scăpare în dansul imprevizibil al jucăriilor vieţii cu timpul morţii.
- Este destinul?
- Mi s-a spus că destinul ni-l dă El.
- Este hazardul?
- Anii m-au învăţat că hazardul stă în alegerile noastre din fiecare clipă.
- Este omul?
- Omul are inconştienţa de a ignora destinul, de a schimba hazardul. Omul aruncă cu nepăsare momente nefaste pe cărarea vieţii. Omul are neruşinarea să se ascundă după cuvinte.
Doamne de ce nu te dezintegrezi în nori de conştiinţe presărate în propria-ţi operă?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când nici o mare de sânge nu va stinge durerea părinţilor?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când fiinţe neîntinate se duc lângă tine?
De ce nu ne-ai lăsat doar două porunci, ocroteşte viaţa, respectă iubirea, şi, ne-am fi închinat Ţie o veşnicie.

Bibliografie neselectivă, interminabilă

. . .
9 octombrie 2010, Craiova, România, Andrei Goreci
Printre valuri de lacrimi şi flori s-a scurs greu cea mai neagră zi pentru prietenii şi familia lui Andrei, adolescentul, de 17 ani care a fost ucis joi în apropierea liceului "Tudor Arghezi" din Craiova
. . .
11 septembrie 2001, US, David Reed Gamboa Brandhorst, 3 year old
My heart goes out to you, may God bless, and I hope that everyone around the world remembers this beautiful face representing innocence and will motivate us all to achieve peace. Michael Anthony Montoya We never met but I often think of you with love.
Gary Miles
. . .
11 septembrie 2001, US, Asia S. Cottom ,11 year old, student, Backus Middle School (Washington)
Take care little angel. The world will miss all that you could have done.
Marisa
....
27 aprilie 1999, Surdulica, Yugoslavia, In the southern Serbian village of Surdulica, Serb officials said 16 civilians, including 11 children, were killed on Tuesday, April 27, 1999, in a NATO attack.
. . .
10 septembrie 1998, Herbert Hoover High School, Glendale, California, US
During a lunchtime fist fight between two boys on the school's parking lot, 15-year-old Avetis "Avo" Demirchyan was seriously wounded. He was rushed to the hospital and died on Saturday.

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

• Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
• Dar doctorii spun că nu are nimic.
• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

• Care este camera mea?
• Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

• Nu cred.
• Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
• Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

• Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

• Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

• Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

• Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.