O NOAPTE ROMANTICĂ

A munci e o rușine ?

Munca a devenit o povară?

Da, când n-u o faci cu plăcere 

Este o mizerie și e grea.

Salarii de mizerii, ce mențin sărăcia,

Când ești șărac și datoriile te apasă

Nu ai loc de muncă, nu ai casă,

Nu mai ai   orgoliu, devii unealtă de muncă,

Nu-ți mai ceri dreptul, doar ceva în pungă.

Sărăcia e pedeapsa cea mai greu de dus,

Să nu tot privim  spre apus.

Trebuie să scăpăm de sărăcie, că ne pasă,

Românul să muncească în țara lui,acasă

El să-o conducă, el să muncească că știe și poate,

Să scoată țara din haos și moarte !!!!!

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit

Șuvoaile se duc la vale

Cu tot ce în viață am avut .

De câte ori mă încearcă soarta ,

Destinul greu, de zeci de ani

Că pierd pe rând tot ce adun,

Recoltele-s făcute scrum.

Din norii grei ne cade piatră

Sfărâmă tot pe unde cade,

Mă doare sufletul ce văd

Că nu a mai rămas din casă.

Sătenii mei sunt năuciții

De ce Doamne ne tot loviți ?

Noi și așa o ducem prost ,

Învățați ,să ținem post!...

Ce foamete va fi la noi !...

Recoltele-s toate în noroi

Ce vom mai pune oare-n oală?

E cineva căruia îi pasă

De așa soartă nemiloasă?

Vine noaptea ,pregătită de culcare

Susură în deal izvorul ,către o apă mare.

Doar tăcerea o mai rupe ,un lătrat de câine

Și câte un dor se furișează ,tiptil lângă mine.

Câte  o boare mai adie ca o mângiere

Luna leneșa se ascunde, după un nor și piere....

Încurând e sus pe creastă strălucind în lumea ei vastă,

Și cu raza-i de lumină bate în fereastră.

Câte-un geam cu ochii în vale,parcă stă de ștrajă,

Și-în puzderia de stele,Ursa Mare-i trează.

Câte-un gând își ia avânt,nefiresc îmi  pare

Sus spre necuprins,până la Carul Mare.

Parcă mai ușor îmi este ,să vorbesc cu stele

Când tăcerea mă rănește în clipele grele.

Trag  perdeaua  din fereastră și le chem  în casă,

Le prind pe toate și le pun în glastră.

          Printre flori de romaniță

Se preumblă o gărgăriță

Și tot dă din aripioare

Hotărâtă ca să zboare.

          A îmbăcat peste rochiță

Haină roșie pestriță

Stă urcată  pe-o tulpină

Mai aproape de lumină.

          Se apropie încet

Un pici mic, dar siret

Prinde gărgărița  în palme

Ușurel ca să n-o sfarme.

          Și îngână încetișor :

Gărgăriță ,gărgărea

Încotro  vei zbura ,

Acolo m-oi însura !.

          Dar nu mă voi înstrăina :

Aici am frați și surori

Și grădinița mea cu flori!...

Unul din noi doar, unul a trădat iubirea

Când cerul strălucea și macii inunda câmpia

Unul din doar unul,nu s-a uitat înapoi

Când răsuna chemarea ,dusă de vânt și de ploi.

Unul din noi,doar unul, cu vorbe grele a închis

Lumina către zare pe când cel mai statornic vis,

S-a ofilit și moare!

Noi ne-am  despărțit

Asta a fost ce ți-ai dorit,

Oricât mi-a fost de greu,

Poate, o vină am și eu.

Dacă nu ai găsit o cale

Pe care să mergem împreună

Iubirea noastră nu poartă zale

Cum vom ieși, din ploi și furtună?

Iubirea e ciclică vine și pleacă

Și cerul nostru se va lumina 

De această iubire mă voi vindeca.

Într-o seară de decembrie, Andrei stătea pe canapeaua veche din apartamentul bunicii sale. Afară ningea liniștit. Telefonul îi vibra continuu cu notificări, dar niciuna nu era importantă.

Pe masă se afla un telefon vechi, cu butoane. Aparținuse bunicului său, mort de aproape cinci ani.

Din curiozitate, îl porni.

Bateria încă funcționa.

Răsfoi mesajele vechi. Cele mai multe erau banale: cumpărături, facturi, urări de sărbători. Apoi găsi unul netrimis.

Data: cu două zile înainte ca bunicul să moară.

Mesajul era adresat lui.

„Andrei, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ceva. Oamenii își petrec viața alergând după lucruri mari și uită să fie fericiți pentru cele mici. Să nu faci greșeala asta. Într-o zi vei înțelege că cele mai importante momente au fost cele pe care nici măcar nu le-ai fotografiat.”

Andrei reciti mesajul de câteva ori.

În telefon avea peste douăzeci de mii de poze.

Dar niciuna cu el și bunicul său.

Pentru prima dată după mulți ani, închise telefonul modern și privi pe fereastră.

Ninsoarea continua.

Iar pentru câteva minute, nu mai simți nevoia să posteze nimic.

Cu tine, simt o umbră de pace în vreme de război.

     Doar tu îi poți trezi... cu vocea ta ademenitoare- fluturii. Si e suficient de o privire doar... de o atingere pe pielea-mi rece. Deseori îmi aduc aminte de tine... cum îmi luai mâna în mâna ta... întorcându-mi palma către ochii tăi în care obisnuiam să mă înec... și îmi priveai cu atâta entuziasm linia vieții. Apoi îți luai mâna ta, întorcându-ți palma către palma mea.... Se atrăgeau ca doi magneți... Ai lipit-o de a mea și îmi ziceai: Uite cum s-au intersectat liniile vieții noastre. Si îmi strângeai palma-mi rece în palma ta caldă transmițând semnale inimii mele... Si îmi strângeai palma în palma ta atât de strâns... îmi simțeai pulsul... fiecare bătaie de inimă. Îmi simțeai iubirea, pe care ți-o purtam.... cum mai trăiește în venele mele... Si erai extrem de fericit.

 Si erai atât de fericit... iar eu tot stăteam și te priveam... Te admiram. Si din când în când... cu dosul palmei îmi ștergeam ochii uzi de fericire. Si nu mă mai săturam să îți admir chipul tău plin de venin care îmi făcea ca sângele să clocotească.

     Îți dezlipeai palma de palma mea și îmi priveai linia vieții, iar cu degetul mare, ce deseori îmi mângâia buzele-mi însetate de tine, treceai peste ea. Si îmi ziceai : Privește linia vieții tale. Sunt aici ( și mi te arătai la un capăt al liniei) și destinul meu ( arătându-mă pe mine la celălalt capăt al liniei).

    Îți ridicai privirea. Direct în ochi mă priveai, ștergându-mi una câte una lacrimile... de fericire evident. Privindu-mi chipul, îmi vei mângâia obrajii de o piele catifelată. Si cu vocea ta, asemeni cântecului de vioară îmi vei spune: De ce plângi? Tu ești destinul meu. Si sensul meu e să te iubesc. După cum și o fac. Asta mă face fericit. Cu adevărat fericit. Apoi mă vei strânge la pieptul tău. Vocea ta va pătrunde în timpane... le va da o culoare.

     Vei adora pur și simplu momentele petrecute în doi.... ca și mine de altfel. Îmi vei ține mâna în mâna ta... atât de strâns... Îmi vei duce mâna către pieptul tău... cu palma îți voi atinge musculii... îți voi simți inima bătând. Îmi vei privi ochii de un căprui intens, și cu zâmbetul pe buze îmi vei șopti la urechea stângă: Simți cum bate? Eu voi închide ochii și având același zâmbet pe buze, îți voi răspunde: E inima. Si vei recunoaște cu ușurință... că sunt drogul tău. Involuntar.

    Si, viața noastră se va măsura în momentele petrecute în doi, în bătăile inimilor noastre.... vor bate unison. Si, viața noastră se va măsura în intensitatea momentelor.
    Îmi vei alinta buzele cărnoase... cu atingerea buzelor tale... roze. Vor avea un gust....dulciu....mmmm.....ce-mi va da noi și noi forțe.

     Mâinile noastre iarăși se vor întâlni. Cu ochii închiși, îți voi strânge palma în palma mea. Degetele mâinii stângi se vor amesteca cu ale tale. Degetele mâinii drepte vor trece prin șuvitele tale. Sângele va fugi prin vene... Fluturii se vor trezi... Îmi vor ataca iar și iar.... inima-mi bolnavă de iubire... inima vrăjită de ochii tăi... vrăjită de tine.

( către A. Gaidulean)

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiksjon i det virkelige liv

Roald Dahls barnehistorie Matilda har også et korn av sannhet. Portrettet av Matilda (med små avvik fra Matilda speilet i skriftene hans) eksisterer i hverdagen. Den personen gjorde permutasjoner, logaritmer, ligninger av jeg vet ikke hvilken grad, beregninger i potensen 1000 uten å bruke kalkulatorfunksjonen på telefonen, leste siden han var 4 år gammel, se sine egne interesser og lidenskaper mens den eldre søsteren lagde neglene hennes med neglelakk, og broren hennes så en fotballkamp med jeg vet ikke hvilket argentinsk lag, hvis faren hennes undervurderte henne, smurte han inn fôret på jakken han oftest brukte med antiperspirant, han visste hvor mye tid som ville gå tom for alle frokostblandingene i bollen hennes, hun visste også hvem som skulle forsyne henne og før de gikk tom, ville hun alltid velge melk fra samme selskap (fordi bare den hun likte), hun kunne også fortelle fra blikket hvor mye hun skulle helle for ikke å oversvømme duken, hun visste hvordan hun ikke skulle bli ledd av danser ved å tråkke på partnerens fot, hun visste når det kom til å regne med mye bedre nøyaktighet enn AccuWeather-appen, følte hun når hun ble avvist eller akseptert av de i jeg sverger, følte hun seg ofte misforstått, selv om hun forsto alle hele tiden, hun visste hva alles grunner og frykt var, hun visste ikke å la seg være underlegen, hun visste hvordan hun skulle kjempe for henne rettigheter, for rettferdighet og sannhet. For henne var det alltid viktig hva som var rettferdig. Han har alltid vært en rolig, jordnær person, men like morsom. Ved å synge alles innsats ble ingen forurettet eller ignorert.

Han så alles intensjoner, hva som besjeler hver mann, hva som styrker ham, hva som deprimerer eller sliter ham. Hun visste hvem hun skulle stole på og hvem som ville ha sviktet henne i en mer kompleks situasjon. Cam kunne nesten forestille seg hva de kunne forvente av hver enkelt, hvordan de ville reagere, hva som ville få dem til å samarbeide eller avvise ideen om samarbeid, hvordan de ville snakke med hver enkelt. Ingen kunne overraske henne med noe, hun var kjent med de fleste situasjonene som kunne oppstå underveis.

Han kunne se folks naturlige skjønnhet, ikke kunstige skjønnhet, at de ville sminke seg, at de ville sette på leppestift, at de ville skape et fyldig volum i håret, eller at de ville være på treningssenteret og jobbe med alt sitt. muskelgrupper. Nei, ikke noe sånt, hun satte pris på folk for det de var, ikke det de ville fremstå som. Hun trengte ikke unødvendig kosmetikk, naturlighet var det mest ekte, det var derfor hun var vakker. Det som var mest spesielt med henne var det faktum at hun verdsatte folk for den de var, ikke nødvendigvis hva de ville tilby eller bevise. Alt dette skjedde fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberte blikkene deres, leste dem som om hun leste romaner. Hun var ivrig etter å observere detaljene i hver persons personlighet, å ta det beste fra hver enkelt, akkurat som en bie samler pollen fra blomster for å behandle og bli til honning.

Samtidig var hun beskjeden, hun skjønte hva hun kunne og hva hun ikke kunne. Hun trodde aldri et øyeblikk at hun kunne gjøre det helt alene. Han kjente sine grenser. Hun forsto at det er situasjoner hvor hun også trenger å rådføre seg med sine bekjente for å si sin mening og handle med kunnskap.

Han hadde en veldig fin og nøye forståelse av konsekvensene av sine egne handlinger og hvordan de kunne påvirke de rundt ham.

Karakteren fra Roald Dahls bok kunne finne sin moderne ekvivalent i ingen ringere enn Cecilia.

PROLOG

Lumea de după două veacuri

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

Știința făcuse pași uriași.

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

De ce este omul încă neliniștit?

Avea aproape tot ce își putea dori.

Dar nu avea întotdeauna pace.

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

Avea tăcere.

Pereții erau acoperiți cu icoane.

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

Înaintea icoanelor ardeau candele.

Deasupra ușii era scris:

„Lumina luminează în întuneric.”

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

Iar viața lui avea să se schimbe.

---

PARTEA I

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

Capitolul 1 – Andrei

Andrei avea șaisprezece ani.

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

Totul era ordonat.

Totul era rapid.

Totul era automat.

Dar Andrei nu era fericit.

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

— Ești bine?

— Da.

— Pari trist.

— Nu sunt trist.

Mama îl privi câteva clipe.

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

Andrei nu răspunse.

Privea orașul.

Milioane de oameni se mișcau sub el.

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

---

Capitolul 2 – Întrebarea

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

Un elev ridică mâna.

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

Profesorul zâmbi.

— Desigur.

— Ce anume?

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

— Nu știm încă toate răspunsurile.

Andrei ridică și el mâna.

— Dar știm de ce existăm?

Clasa amuți.

Profesorul îl privi.

— Aceasta este o întrebare filozofică.

— Dar este importantă.

Profesorul nu mai răspunse.

În acea zi, Andrei începu să caute.

Căută în arhive.

Citi cărți.

Ascultă oameni de știință.

Citi filozofi.

Dar întrebarea rămânea:

De ce existăm?

---

PARTEA A II-A

BISERICA

Capitolul 3 – Lumina

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

Nu știa unde merge.

Apoi văzu o lumină.

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

Andrei se opri.

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

Ușa era deschisă.

Intră.

Liniștea îl înconjură.

Nu existau ecrane.

Nu existau reclame.

Nu existau zgomote.

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

Andrei privi icoanele.

În fața lui se afla Hristos.

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

Din apropiere se auzi o voce:

— Cauți ceva?

Andrei se întoarse.

Era preotul bisericii.

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

— Nu știu, răspunse Andrei.

— Atunci ai venit într-un loc bun.

— De ce?

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

---

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

Andrei se așeză.

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

— Poți.

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

Privi spre icoana lui Hristos.

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

— Care?

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

Andrei tăcu.

Părintele continuă:

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

— Pentru cine a venit?

— Pentru oameni.

— Pentru toți?

— Pentru toți.

---

PARTEA A III-A

CARTEA

Capitolul 5 – Biblia

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

Pe un raft se afla o Biblie.

Andrei o luă în mâini.

— Este foarte veche.

— Da.

— De ce nu folosiți una digitală?

— Putem folosi și una digitală.

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

Părintele zâmbi.

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

Andrei deschise cartea.

— De unde să încep?

— De la Evanghelie.

— De ce?

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

Andrei începu să citească.

Nu înțelese totul.

Dar ceva îl atrăgea.

Nu era doar o carte despre trecut.

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

---

PARTEA A IV-A

ÎNCERCAREA

Capitolul 6 – Orașul

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

Dar nu uită biserica.

Într-o zi, îi spuse părintelui:

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

Părintele zâmbi.

— Nu trebuie să fie.

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

Trebuia căutat cu sinceritate.

---

Capitolul 7 – Iarna

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

Rețelele energetice fură afectate.

Sistemele automate se opriră.

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

Părintele Gavriil deschise porțile.

— Intrați.

Oamenii intrară.

Unii aveau nevoie de hrană.

Alții de căldură.

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

„Nu sunteți singuri.”

Andrei începu să ajute.

Căra apă.

Împărțea mâncare.

Mergea la bătrâni.

Stătea lângă copiii speriați.

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

Părintele răspunse:

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

---

PARTEA A V-A

ÎNTOARCEREA

Capitolul 8 – Alegerea

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

Andrei însă nu uită.

Înțelesese ceva:

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

— Nu spuneți asta.

— Este firesc.

— Și cine va avea grijă de ea?

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Oamenii.

— Care oameni?

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

---

PARTEA A VI-A

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

Capitolul 9 – Bătrânul

Anii trecură.

Andrei deveni profesor.

Părintele Gavriil îmbătrâni.

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

— Părinte.

— Da?

— Vă este teamă?

Bătrânul zâmbi.

— De ce să-mi fie teamă?

— De moarte.

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

Apoi adăugă:

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

Andrei îi luă mâna.

— Vă mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că m-ați învățat să caut.

— Eu nu te-am învățat să găsești.

— Atunci?

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

---

PARTEA A VII-A

LUMINA RĂMÂNE

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

Biserica fu plină.

Andrei stătea în fața icoanei.

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

Atunci întrebase:

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

Acum cunoștea răspunsul.

Da.

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

---

PARTEA A VIII-A

ANDREI

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

Orașul se schimbase din nou.

Clădirile vechi dispăruseră.

Alte tehnologii apăruseră.

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

Andrei devenise cel care aprindea candela.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Într-o zi, un copil intră în biserică.

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

Andrei îi răspunse:

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

— De ce?

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

— Ce să nu uite?

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

Copilul privi icoana.

— Cine este?

Andrei zâmbi.

— Iisus Hristos.

— Și ce a făcut?

Andrei se așeză lângă el.

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

Copilul îl privi.

— Și povestea Lui s-a terminat?

Andrei clătină din cap.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

— Atunci ce este?

— Începutul nădejdii.

---

EPILOG

PENTRU TOȚI OAMENII

În acea seară, biserica era goală.

Andrei aprinse candela.

Apoi se opri în fața icoanei.

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

Dar în biserică exista o altă lumină.

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

Andrei închise ochii.

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

De oamenii care iubiseră.

De cei care greșiseră.

De cei care se pocăiseră.

De cei care ajutaseră.

De cei care se rugaseră.

De cei care păstraseră credința.

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

Fusese povestea omului.

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

Omul care căuta adevărul.

Omul care putea să cadă și să se ridice.

Omul care putea să uite și să-și amintească.

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

Andrei privi pentru ultima dată candela.

Și șopti:

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

Apoi ieși din biserică.

În urma lui rămase candela.

Flacăra ei era mică.

Dar nu se stingea.

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

Pentru că fiecare viață este o poveste.

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

Sfârșit.

       De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
       - Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."

       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
       - Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"

       După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU",  Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
       De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.