Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Poems in the same category
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
🎤 gențiana zilelor noastre
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Inchin paharul!
Nu poți schimba un om iubindu-l mai mult
Un adevăr dureros... atât de neplăcut...
Aleg să "uit" durerea să merg mai departe
Deși m-ai rănit...să te păstrez frumos, în file, într-o carte.
Și... închin un pahar pentru numele ce nu-l pot spune
Pentru promisiuni ce au sunat bine și nimic n-au valorat....
Pentru rândurile scrise și nicicând trimise
Pentru zâmbetele afișate când sufletu-mi plângea.
Pentru acele zile când să merg inainte am continuat
Lipsită de orice motivație, dar cu voință.
Pentru c-am învățat ce merit cu adevărat
Când o promisiune să devină realitate...am tot așteptat.
Si... un pahar, pentru clipele în lacrimi înecate
Căci m-au schimbat complet fără întoarcere
Pentru alegeri ce-am făcut și nu au fost perfecte
Astăzi închin...căci toate au fost ale mele!
Închin paharul pentru ce-a mai rămas din mine.
Pentru atunci când la mine nu am renunțat
Chiar și atunci când au facut-o alții...
Deși știau că-n suflet îi purtam cu drag.
...pentru tot ce n-a fost ușor....
Și ma-nvățat să fiu puternică în fiecare zi
Pentru fiecare cuvânt rămas o lecție
Închin pentru tăcere...un pahar de vin!
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
🎤 gențiana zilelor noastre
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Inchin paharul!
Nu poți schimba un om iubindu-l mai mult
Un adevăr dureros... atât de neplăcut...
Aleg să "uit" durerea să merg mai departe
Deși m-ai rănit...să te păstrez frumos, în file, într-o carte.
Și... închin un pahar pentru numele ce nu-l pot spune
Pentru promisiuni ce au sunat bine și nimic n-au valorat....
Pentru rândurile scrise și nicicând trimise
Pentru zâmbetele afișate când sufletu-mi plângea.
Pentru acele zile când să merg inainte am continuat
Lipsită de orice motivație, dar cu voință.
Pentru c-am învățat ce merit cu adevărat
Când o promisiune să devină realitate...am tot așteptat.
Si... un pahar, pentru clipele în lacrimi înecate
Căci m-au schimbat complet fără întoarcere
Pentru alegeri ce-am făcut și nu au fost perfecte
Astăzi închin...căci toate au fost ale mele!
Închin paharul pentru ce-a mai rămas din mine.
Pentru atunci când la mine nu am renunțat
Chiar și atunci când au facut-o alții...
Deși știau că-n suflet îi purtam cu drag.
...pentru tot ce n-a fost ușor....
Și ma-nvățat să fiu puternică în fiecare zi
Pentru fiecare cuvânt rămas o lecție
Închin pentru tăcere...un pahar de vin!
Other poems by the author
Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
Mor sărac, dar în țara mea
Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut
Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,
Chiar dacă bolul n-are mese.
Să fiu o piatră, acolo jos,
La temelia unui rost.
Pe drumuri sparte, pline de colb,
Copiii cresc cu visul gol,
Iar pâinea e ca aurul
În case unde bate vântul.
Dar nu plec capul, nu mă-nclin,
Că n-am avut, dar port în sân
Un dor adânc, fără pereche –
Iubirea locului ce-apleacă.
Ne-mbată iar cu vorbă goală,
Cu zâmbet fals și față moale,
Dar tot pe noi ne lasă-n frig,
Cu inimi grele, puse-n chin.
Ei fură tot ce ne rămâne,
Dar vine clipa, vine mâine –
Căci niciun lanț nu ține veșnic
Foamea de viață și de drept.
E greu... dar alt pământ n-avem,
Nici altă mamă, nici alt stem.
Și dacă vrem să fim din nou
O țară vie, cu rostul său,
Fără rușine și păcat –
E timpul, fraților, curat,
Unirea noastră cea de azi
Să tragă hoții jos, pe dos.
Să nu mai stăm cu ochii-n cer,
Așteptând să vină-un sfânt mister.
Ci fiecare, cât de mic,
Să pună-n temelie-un strop de pic.
Nu la zid, ci la temei,
Să nu mai fim doar niște lei
Fără cuvânt, fără noroc –
Ci oameni drepți, de bun cojoc.
Și dacă mor, mă duc senin,
Că n-am trăit degeaba-n chin.
Mor sărac, dar cu fruntea sus,
În țara mea, sub cerul dus.
Și-am dus cu mine, ca o flacără,
Dorul de-o țară mai curată –
Lăsată-n urmă, NU trădată.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
Mor sărac, dar în țara mea
Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut
Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,
Chiar dacă bolul n-are mese.
Să fiu o piatră, acolo jos,
La temelia unui rost.
Pe drumuri sparte, pline de colb,
Copiii cresc cu visul gol,
Iar pâinea e ca aurul
În case unde bate vântul.
Dar nu plec capul, nu mă-nclin,
Că n-am avut, dar port în sân
Un dor adânc, fără pereche –
Iubirea locului ce-apleacă.
Ne-mbată iar cu vorbă goală,
Cu zâmbet fals și față moale,
Dar tot pe noi ne lasă-n frig,
Cu inimi grele, puse-n chin.
Ei fură tot ce ne rămâne,
Dar vine clipa, vine mâine –
Căci niciun lanț nu ține veșnic
Foamea de viață și de drept.
E greu... dar alt pământ n-avem,
Nici altă mamă, nici alt stem.
Și dacă vrem să fim din nou
O țară vie, cu rostul său,
Fără rușine și păcat –
E timpul, fraților, curat,
Unirea noastră cea de azi
Să tragă hoții jos, pe dos.
Să nu mai stăm cu ochii-n cer,
Așteptând să vină-un sfânt mister.
Ci fiecare, cât de mic,
Să pună-n temelie-un strop de pic.
Nu la zid, ci la temei,
Să nu mai fim doar niște lei
Fără cuvânt, fără noroc –
Ci oameni drepți, de bun cojoc.
Și dacă mor, mă duc senin,
Că n-am trăit degeaba-n chin.
Mor sărac, dar cu fruntea sus,
În țara mea, sub cerul dus.
Și-am dus cu mine, ca o flacără,
Dorul de-o țară mai curată –
Lăsată-n urmă, NU trădată.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.