Nu lăsați iubirea să plece

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Pe-un colț de cer, cu soare lin,

Isus coboară-n dar divin,

Iar primăvara înflorește,

Când dragostea Lui ne-ncălzește.

Copacii cântă în tăcere,

Iar florile, cu gingășie,

Se leagănă ușor în vânt,

Vestind iubire pe pământ.

Sub cerul nou, curat și clar,

El vine blând, mângâietor har,

Și fiecare fir de floare

Îi cântă slavă-n sărbătoare.

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

În clipa în care te-am văzut

Durerile au trecut 

Atunci când te văd zâmbind 

Știu că ești perfectă 

Pentru că ești iubită 

Mi-ai dat aripi când credeam că mor

Wow chiar ești ca un drog

Așa că nu mă lăsa te rog 

Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada 

Îmi amintesc mereu 

Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu

Și de aceea te iubesc 

Și îți vorbesc 

Pentru asta eu trăiesc

Răsar din iasomii, insomnii

Somnul își întoarce fața spre vii,

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, când pe dreapta,

Și atâta că nu pot să întorc somnul spre soare,

Că dacă aș putea să-i dau alinare,

L-aș trimite pe urma călcâielor tale,

Să adune bucăți din bătăile inimii tale.

Tu ne privești așa, pe somn și pe mine,

De parcă n-ai ști că ne este frig fără tine.

Nu vezi că și viața din insomnii

Ne-o dai din cele mai înflorite iasomii?

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, cand pe dreapta,

Se răscolește somnul de nesomn,

Eu mă răscolesc de dorul unui om.

Si nu orice om, un om care mi se plimbă prin inima, prin piele, prin suflet, prin minte,

Că până și frigul acesta se simte

Ca prima ploaie după o secetă în care

Pământul a suferit de depărtare.

Tu și ploaia asta îmi sunteți totuna

Si-aș vrea să stați pentru totdeauna.

Și sper să nu-ți treacă prin minte nicio secundă că tăcerile mele sunt ce nu sunt,

Că dacă atunci când plouă asculți cu atenție,

O să auzi din picăturile care se frâng de pământ

Cum îți zic pe rând

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult.

Și nu doar când plouă, ci și cand te uiți într-o zi oarecare în univers,

Și-o sa ai surpriza sa te vezi…

Pe bucăți…

un ochi, o mână, un picior, o unghie, o geană, luna cu părul creț...

Că atâta am ajuns să te iubesc,

Că nu mai știu unde să te așez.

Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".

Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,

Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.

..................................

Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.

Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.

Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.

Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,

Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.

Aveam pentru tine atâta suflet

Ce se zbătea si-adânc vibra

Zâmbea și trăia în cântec 

La îmbrățișări mereu visa...

Aveam pentru tine din inima iubire

A rămas netrăită... nu știu cui s-o-mpart?

Arde mocnit în sufletul din mine

...aștept să se stingă... din cenușă să renasc.

Aveam pentru tine atâta viață 

Cu-al tău vin m-ai stârnit ca un vulcan

Ai plecat și pe cer am scris speranțe 

Să revii.... dar s-au risipit în neant.

Aveam pentru tine gândul curat

Mi-erai lună și soare....vânt blând...

Dar pe nesimțite te-ai îndepărtat 

Și tot ce visam am rămas să scriu rând pe rând.

Încă mai am, dar mai bine eram de piatră 

Așa inima n-ar fi știut cum e să doară 

Nepăsarea ta să nu mă fi atins vreodată 

Dorul de tine să nu fi știut cum doboară. 

E-un cuvânt ce pare a fi inventat pentru ea,

Când dansează și-și expune corpul zilei, precum

O pasăre ce-și întinde aripile pentru a-și lua zborul;

Atunci simt infernul deschizându-se sub picioarele mele...

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană,

Ce rost are să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei.

Frumoasă

Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,

Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?

Care mi-a pus în fire această dorință carnală,

Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?

Ea poartă păcatul original în ea;

Dorința a făcut din mine un criminal?

Cea

Care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,

Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;

O, Fecioară Maria!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să deschid poarta grădinii Esmeraldei.

Frumoasă

În ciuda ochilor ei mari și negri ce te vrăjesc

Domnișoara, o fi ea încă fecioară?

Când mișcările ei mă fac să văd munți și minuni,

Sub juponul ei în culorile curcubeului...

Iubita mea, lasă-mă să-ți fiu infidel

Înainte de a fi condusă la altar

Cine

Este omul care și-ar distrage privirea de la ea,

Sub pedeapsa de-a se transforma-ntr-o statuie de sare?

O, Fleur-de-Lys

Nu sunt un om de cuvânt

Voi culege floarea iubirii a Esmeraldei.

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană

Pentru ce altceva să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei

Esmeralda...

Te caut in taina nopții mereu

Ești umbra vie din sufletul meu

Un vis pierdut ce mă doare

Ești focul ce nu îmi mai moare...

Te port in minte ca un veșnic ecou

În fiecare zi același clișeu...

Stiu bine nu intorci, dar mi-e dor... 

Uitarea nu te vrea în al ei decor.

Te port mereu ca un dulce fior

Tu nici nu simți cât mi-e de dor

Am rămas o umbră nici măcar amintire

Și-ntre noi o infinită tăcere străină.

Te port in suflet ca pe-un vis 

În realitate mi te-ai interzis 

Mi-e dor de tine mai mereu

Tu nu mă vrei... te vreau doar eu.

Te caut cu gândul dar ești prea departe 

Si dorul mă rupe în mii de bucăți 

Ca ești doar ecoul unui vis pierdut

Dragul meu... un drum pierdut....