Unirea Basarabiei – un act de demnitate românească

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Voi în turnuri, noi în noroi,

Voi vindeți țara și râdeți de noi.

Nepotism și bani, legea e de prisos,

Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Funcții pentru rude, averi sub masă,

Cei ce luptă jos, nu primesc nicio speranță.

Cuvinte goale, promisiuni murdare,

Așa țineți puterea: prin minciuni amare.

10.11.2025

Andrei Guțu

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,

Acolo unde demnitatea e parte din trup.

Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței

Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,

Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.

Să fim ca o floare care înflorește

Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,

Cu drag împreună, să creștem neîncetat,

Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit

Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

06.05.2026

Andrei GUȚU

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Íslenskur ís

(allt í lagi ekki beint íslenskt en þú skilur hugmyndina, tekið frá Íslandi)

Klukkan er 9 að morgni, það er enn dimmt, það er líka eðlilegt því við erum mjög nálægt heimskautsbaugnum og förum á McDonald's í Reykjavík, um það bil eina sem enn er að finna á Íslandi, eftir að tilskipun var gefin í landið ekki til veitingahúsa sem selja skyndibita eru líka í byggingu. Þar sem það er það eina sem er eftir þá sjáum við enga ástæðu til að nýta ekki tækifærið, svo við förum að skoða hvað þeir hafa á matseðlinum og að því er virðist eru flestar samlokurnar afbrigði af sama þema, fjölbreyttar útgáfur af hamborgarinn- Filet-O-Fish. Við fáum tvo rétta af Filet-O-Fish, einn með laxi, einn með silungi, tvo stóra skammta af kartöflum, því þær eru í uppáhaldi hjá mér á hverjum matseðli á McDonald's, hvaðan sem er, súkkulaðimuffins og umfram allt, því meira mikilvægur, Icelandic McFlurry. Hann er frábrugðinn restinni af Evrópu að því leyti að hann er miklu kaldari, loftslagið hjálpar honum líka að varðveita sig, hann er mun samkvæmari í áferð, frostkenndari og hefur ákafan bláan blæ með bitum af stracciatella líka bláum, sem virðist skrítið fyrir mig. Þeir notuðu bláan matarlit sem er með E407 í samsetningu, það eru þeir sem halda því fram að þeir vilji ekki unninn mat, að þeir vilji að allt sé eins náttúrulegt og hægt er.

Við smakkum íslenskan McFlurry. Það er gott ... við skulum taka annan bita, ... það er ótrúlega gott ... og eitt enn, við skulum ekki gleyma bragðinu ... já, við fengum það, þetta er besti McFlurry sem við höfum smakkað líka slæmt að það er svo langt að heiman. Hins vegar teljum við að McDonald's veitingastaðurinn á Íslandi sé eftir ákveðnu þema, fyrir utan kartöflurnar, allur matseðillinn minnir á krá sem er staðsettur við sjóinn, servíetturnar eru líka bláar og fiskur teiknaður á, glösin eru skrifuð með skilaboð eins og, , Tilbúinn fyrir sjávarævintýri?", allt er í bláum tónum í herberginu. Athyglisvert er að við finnum líka McDonald's á Íslandi, það er mjög ólíkt öllum hinum sem við höfum séð hingað til.

Vegna þess að okkur fannst ísinn frá íslenska McDonald'snum svo góður þá förum við að smakka á öðrum bragðtegundum og ísskúfum frá gelateríunum á staðnum, nefnilega Isbúð Vesturbæjar. Og hér eru þeir með mikið úrval sem við getum valið úr. Við tökum kakó og pistasíuhnetur. Og þessir eru bestir. Ísland, ég vil óska þér til hamingju, þú ert besti ísframleiðandi sem ég hef kynnst. Það sem þú býður, kannski of fáir eða enginn býður lengur. Þú hefur sérhæft þig í að breyta kuldanum í eitthvað listrænt, notalegt að horfa á, finna og smakka, skynsemi á hátt.

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?

Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...

Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...

-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului,  Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...

Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...

N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...

...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...

Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.

Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete: 

-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...

Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc... 

Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?

Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de  cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că... 

Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...

Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!

Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!

Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...

Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...

Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi  iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...

Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!  

Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...

Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric... 

Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...

Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...

Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...

Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...

Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...

-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.

-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!

-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...

Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...

Consider că, tot ce se petrece în viață, în natură, poate fi explicat

într-un fel sau altul. Trăiesc niște vise, ce nu au nici-o legătura cu viața, 

un amalgam din cace nu poți trage nici-o concluzie.Sunt persoane care 

susțin că le pot deslega sau e păcăleală? De ce mă înteresează? Sunt o 

fire curioasă...Acțiunea visului s-a petrecut în bucătăria mea.

      Pregăteam mâncarea și restul verdeților le lăsam pe o tăviță, pe care 

am uitat-o ceva vreme pe jos. Printre resturi ceva se mișca, am văzut un 

viermișor mic, căuta ceva de mâncare, după care se retrage nu știu unde,

că nu l-am mai văzut...După ceva timp îl văd din nou , de data asta mai bine.

      Era unul asemănător unui vierme de mătase, producea simpatie,nici 

decum repulsie...Părea îndrăzneț și umbla degajat după mâncare. Am văzut 

că alege frunze de varză și de salată. I-am pus felioare de fructe și au dispărut.

Mă temeam că-l vor ataca pisicile, aveam două jucăușe. Curios, toți căutau 

mâncare pe tăviță și parcă devenise prieteni. viermișorul mai crescuse, arăta de 

grosimea unei macaroane, avea niște striații gălbui,capul negru cu o gură largă.

Am văzut cum a înghițit un vierme mic de varză, parcă l-a aspirat. Sătul se retrăgea 

undeva și dormea. Nu-mi puteam explica prezența lui în bucătăria mea.Curiozitatea 

m-a învins, voiam să văd ce va urma.

                  va urma

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...