🎦 Ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă, povestea străbună ce nu s-a uitat.


Категория: Патриотические стихи

Все стихи автора: Andrei Guțu poezii.online Ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă, povestea străbună ce nu s-a uitat.

Дата публикации: 30 августа

Просмотры: 373

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Limba română – principala mărturie a identității noastre

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

 

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Еще ...

Un militar nu-i orișicare

Un militar nu-i orișicare,

El stă neclintit la strajă-n țară,

La hotare, zi și noapte,

Apără pământul cu dreptate.

 

El este scutul liniștii,

Când peste țară vin furtuni,

El stă în față, fără frică,

Cu jurământul prins în inimă.

 

Ridică steagul cu onoare,

Și-l poartă-n suflet neîncetat,

Cu demnitate și credință,

Pentru un viitor luminat.

 

Nu-i doar un om în uniformă,

Ci un exemplu de curaj,

Își apără țara cu vitejie,

Chiar și în vremuri de necaz.

 

A fi militar e-o noblețe,

Un legământ de neclintit,

Iar pentru țară și dreptate,

El merge drept, nebiruit.

 

La mulți ani, Armata Română! 🇷🇴

Cu respect și recunoștință 

față de toți militarii români!

Andrei Guțu

Еще ...

Toamna care nu vrea să plece

A venit toamna și frunzele nu mai cad,

Se țin de copaci ca vara care nu vrea să plece.

O plimbare frumoasă pe alee se observă,

Iar printre razele soarelui, iubirea se avântă.

 

De departe ceva strălucitor se vede,

Nu e de la raze, e ceva neobișnuit,

E o fată care încet spre mine vine,

Cu un zâmbet cald și-un suflet liniștit.

 

Avea în ochi o toamnă aurie,

Și-n părul ei se rătăcea lumina,

Părea desprinsă dintr-o poezie,

Pe care o așteptasem toată viața.

 

S-a apropiat și timpul parcă s-a oprit,

Nici vântul nu mai îndrăznea să bată,

Am privit-o lung, fără să spun nimic,

Avea un chip frumos, cu un farmec aparte.

 

Am mers apoi tăcuți pe alee,

Sub frunzele ce încă se țineau de copaci,

Vorbeam puțin, dar parcă între noi

Se spunea tot ce nu puteam să spun.

 

Poate că uneori iubirea vine

Când nici nu o mai cauți pe nicăieri,

Se-așază simplu lângă tine

Și schimbă toamna într-un început de primăveri.

 

Iar dacă frunzele vor începe să cadă,

Și vara va pleca încet, încet,

Eu voi păstra acea frumoasă plimbare

Și chipul ei, în suflet, ca pe un secret.

 

13.09.2026

Andrei GUȚU

Еще ...

Anna

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

 

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

 

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

 

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

 

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

 

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

 

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

 

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Еще ...

Când răsună Imnul

Când răsună Imnul peste țară,

Se oprește clipa în tăcere,

Și în piept tresare, iarăși, iară,

Dorul sfânt de neam și de putere.

 

Este glas de strămoși și de credință,

O chemare către demnitate,

Temelie pentru năzuințe,

Far aprins spre libertate.

 

În acorduri pline de armonie,

Se împletesc speranțe și iubire,

Iar în suflet renaște bucuria,

Ce ne cheamă iarăși la unire.

 

Cât vom cânta Imnul pe acest pământ,

Vom păstra credința neclintită,

Cinstind trecutul neamului românesc 

Și jertfa celor ce ne-au fost lumină.

 

Să răsune, dar, neîncetat,

Ca un legământ nemuritor,

Imnul țării, pururi înălțat,

Peste-un popor iubitor și drept.

Еще ...

Стихи из этой категории

Ambele meleaguri sunt aici

lui Grigore Vieru

 

Ambele meleaguri sunt aici,

în preajma noastră,

cu ghimpi ce pătrund adânc-n florile noastre

și suflete moarte cu ochii negri,

ca o noapte fără stropi de lumină,

se ascund printre nori,

ca să răpească

pe cineva.

 

Iar noi, osteniți și împovărați,

căutând odihna,

scurgem lacrimi de sânge pentru

oamenii noștri,

care zboară pretutindeni

împreună cu alți îngeri,

fragezi la vârstă.

 

Să deschidă poarta -

un fulger înfricoșător -

și să ne ia jugul înghimpat

de pe capetele noastre.

Țipătul să fie mut

pe vecie.

Еще ...

Flămânzi

 

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

 

Еще ...

Vocea României

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

 

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

 

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

 

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Еще ...

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Еще ...

TREI NUME PE ACEEAȘI CRUCE

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

 

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

 

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

 

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

 

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

Еще ...

Sub Semiluna Focului

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

 

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

 

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

 

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

 

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

 

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍