🎦 Ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă, povestea străbună ce nu s-a uitat.

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Unii tac.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

02.11.2025

Andrei GUȚU

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

Tot am spus,că nu-i bine în țară,

Acum spun cum am vrea să fie,

Să nu muncească nimeni pe afară,

Veți spune...că-i curată utopie.

Să ne producem cele necesare, că nu-i greu,

Că materii prime ne-a dat Dumnezeu

Oameni pricepuți și harnici sunt românii

De ce să ne ducem traiul cu străinii?

Ce ce vor să plece să-i lăsăm 

Vor să fie honari, nu-i contestăm,

Ori nu-și mai iubesc țara, neamul?

Ori nu muncind, își câștigă banul!

Avem tot ce ne trebuie, ca să trăim bine,

Dar cei ce conduce astăzi țars,

Ne sunt cei mai mari dușmani

Ne vor transforma în sclavi în câțiva ani.

Cine are curajul să spună ; stop!

Ca să ne fie bine,trecem prin potop ?

Dușmanii țării nu pleacă fără să verse sânge,

Ce contează că o țară întreagă plânge ?

S-au strecurat, strâns printre dinți, blesteme

Adresa: socialismul, tiranul, tirania,

S-au blestemat, cartelele de pâine, rația savantă

Lipsa de căldură și-a luminii în case

Spaima și frica ne întrase în oase.

Ne acceptăm destinul, murise speranța,

Voiam cu ardoare deschisă cetatea,

Ne hipnotizase, capitalismul,America, occidentul

Dușman și ostil ne era prezentul.

Dar a venit schimbarea într-un decembrie tumultos 

Și totul și toate s-au întors pe dos,

Cu mic cu mare ne-am pierdut pe stradă,

Cu steaguri fără stemă, fără să se vadă,

Că armele dușmane, seceră florile vieții, 

Cade tineretul, înroșind  caldarâme

Deși nu voiam decât, mai multă căldură și pâine.

Din sute și mii de piepturi răsună 

Chemarea spre o viață mai bună

Triumfă dreptatea și omul e fericit

Ne părăsim vatra cu suflet rătăcit.

Iluzii deșarte căci noul stăpân 

Blestem face din viața bietului Român.