🎦 Glas de român (poezie audio)

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,

trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.

El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,

despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,

să-și vadă măicuță care stă la fereastră.

Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,

și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.

Inima îi bate, îi bate atât de tare,

iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.

Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,

dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.

I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,

dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.

În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,

iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.

Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,

lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.

Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,

din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.

Cu prețuire, Andrei Guțu.

Pe-un colț de cer, cu soare lin,

Isus coboară-n dar divin,

Iar primăvara înflorește,

Când dragostea Lui ne-ncălzește.

Copacii cântă în tăcere,

Iar florile, cu gingășie,

Se leagănă ușor în vânt,

Vestind iubire pe pământ.

Sub cerul nou, curat și clar,

El vine blând, mângâietor har,

Și fiecare fir de floare

Îi cântă slavă-n sărbătoare.

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,  

Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.  

Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,  

Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Prin lupte și visuri, prin renaștere și dor,

Ne-am construit rădăcini și un viitor mai ușor.

Cunoașterea trecutului ne ține uniți și vii,

Istoria nu iartă, ea ne arată CINE VOM FI.

Pe-o potecă printre flori,

Fata mergea, vis de zori.

Părul negru, lung, lucios,

Ochii calzi, zâmbet frumos.

Vântul lin o mângâia,

Soarele se bucura.

El venea din drumul lui,

Cu inima-n pas de cui.

Când privirea i-a zărit,

Tot în jur a înflorit.

„Ce frumoasă ești,” i-a spus,

Cu glas moale, puțin dus.

Ea a râs și-a spus încet:

„E primăvară — e perfect!”

Au pornit ușor, încet,

Fără teamă, fără gând, fără regret.

Și de-atunci, sub pomii plini,

Se întâlnesc zi de zi,

Fără planuri, fără grabă —

Doar iubire și o plimbare dragă.

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

A könnyű vörösbor jó

A könnyű vörösbor jó,

Késő ősszel betakarították,

Többet a fagyról, többet az emberről,

Sokkal többet iszom és nem iszom be.

Megesküdtem, hogy soha többé nem iszom

De nem tudom tartani magam

Jó bor, jó szeretem,

Nem tudom, mit fognak tenni vele.

Ritka almabor

Létra nélkül mászik a fejébe,

Zöld forgóvázak szőlősora

Tedd láthatatlanná az embert.

A bor jó és ízletes,

Amikor egy jóképű férfival issza.

De ha egy csúnya emberrel issza,

A bor megáll a torokban.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Și toți în pribegie vom porni-o

Drum bun,popor pierdut la un pariu

Adio, mamă patrie, adio!

  Adrian  Păunescu

Fratilor, romani de pretutindeni,

Cat va dainui lumea sa nu uitati,

de-ale patriei locuri cinstite,

Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.

Nu uitati nici de parintii vostri,

Ce se sting incet de-al vostru dor,

De copiii rataciti pe strada,

Cautand pe mama sau pe tatal lor.

E ciudat strainul, iar munca e grea,

Far’ de rautate: vino-n tara ta!

Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,

Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.

Mult iubita tara, a fost cotropita,

De-a ei fii misei,care i-a crescut,

Intorca-se roata,aducand acasa,

Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.

Uniti in credinta si in rugaciune,

Muncind cu blandete si seninatate,

Birui-vom raul, birui-vom moartea.

Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.

Nu dormi, popor cu frunte arsă,

Căci somnul tău e jug și lanț,

Pe harta lumii ești o farsă,

Ești căzut într-un mare șanț.

Ți-au frânt coloana în tăcere,

Și ți-au vândut pământul sfânt,

Iar tu priveai, fără putere,

Cum se topea al tău cuvânt.

Ți-au pus icoane la ferestre,

Dar ți-au luat grâul din hambar,

Ți-au zis că-s „patrioți” aceste,

Hiene-n haine de primar.

Ai fost mințit cu pâine caldă,

Și ți-au furat și mâna care,

Muncea de zori, cu inima albă,

Iar azi trăiești doar din răbdare.

Îți spun că ești mic și nevrednic,

Să nu visezi la ce-i al tău,

Dar uită că-n pieptul demn și harnic,

Mai bate-un foc, tăcut și greu.

Trezirea nu e-n gloanțe crunte,

Ci-n ochii care văd curat,

În mâna care dă să-nfrunte,

În glasul care stă-n dreptat.

Nu moștenim doar lut și case,

Ci lupta celor ce-au căzut,

Să nu ne vindem pe mătase,

Tot ce străbunii ne-au făcut.

Când mor copiii de foame-n școală,

Iar hoții dorm pe saci cu banii,

Tăcerea noastră e o otravă,

Răbdarea e cumplită în acești anii.

O țară nu se schimbă-n vorbe,

Ci-n pașii grei pe drumul drept,

Când omul poartă cu demnitate,

Dreptatea-n fapte, nu-n regret.

Să nu mai cerem de la alții,

Ce nu ne dăm noi niciodat’,

Să ne iubim pământul, frații,

Și să fim drepți cu-adevărat.

Căci nu mai vine nimeni, frate,

Să-ți spele sângele de jos,

Națiunea ori se ridică în picioare,

Ori piere-n somnul dureros.

Ridică-te, din umilință,

Cu fruntea sus, cu pasul drept,

Căci cea mai sfântă biruință,

E să devii din nou complet.

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi