Nu lăsați iubirea să plece

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

Fiecare chip poartă o stea,

fiecare glas își țese chemarea.

Diferențele nu ne separă,

ci ne dau aripi să privim în zare.

Pașii noștri se-mpletesc pe pământ,

mâinile se întâlnesc fără teamă.

Pacea blândă crește ca un râu lin,

curățând pietrele urii de sub seamă.

Culorile lumii se aștern împreună,

fiecare floare vorbește alt limbaj.

Armonia nu cere supunere,

ci înțelegere și curaj în fiecare pas.

Fiecare inimă aduce pace,

fiecare gând devine lumină.

Diversitatea e sursa puterii,

iar iubirea curge fără frică, fără vină.

09.11.2025

Andrei GUȚU

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Am plecat departe de casă, dar m-am întors.

Mama m-a întâmpinat cu bucurie pe chip și m-a strâns în brațe, ca și cum timpul nu ne-ar fi despărțit niciodată.

Veneam dintr-o țară străină, însă sufletul meu a rămas mereu aici, pe pământul strămoșesc.

Aici, liniștea nu este doar tăcere, ci o armonie care cuprinde trupul și sufletul.

Ce bine este acasă, printre florile care înfloresc în fiecare primăvară, lângă dealurile care veghează și lângă izvorul care curge limpede, neobosit.

Aici am înțeles că rădăcinile nu se uită niciodată. Oricât de departe m-ar purta viața, drumul inimii mă va aduce mereu acasă.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

Sunt zile negre întunecate

În care aștept și tot nu vii

Eu stau în parc la masă noastră

Te-a aștept să vii, te-a aștept să vii 

Doar gândurile mă alină

Că ci sufletul îmi este trist

Să mă înțeleagă nare cine

Doar tu puteai să mă alini 

Sunt zile grele fără somn

În care aștept și tot nu vii

Singurătatea îmi bate în ușă 

O las să intre că ci tu nu vii... 

Azi m-am trezit in fața ochilor

Cu a ta privire, dintr-o poza trimisă candva

Intr-o seara de vară, în amurgul zorilor

Când te-am întrebat ce sunt în viata ta...

Răspunsul ti-a fost atât de jucăuș...ghidus,

"Dragostea vieții mele"....

Declarație ce-a îndulcit un apus

Azi doar un vers în poeziile mele.

Stiam că nu-s... dar m-a făcut sa cred

In acel "stai liniștită, o să fim!"

Și chiar de timpul peste noi va trece

Sa te-a amintesc mereu prin al tău vin...

Tin minte ca ti-am spus cât de frumos poți fi

Și îmi doream să mi te simt in brațe 

Și mi-am pus în pahar dulcele tău vin

Și dorul s-a mai potolit, gustând  a ta creație.

AM PLÂNS, AM RÂS ÎNTR-UN UNGER DE IERNI PIERDUTE
PE VALURILE UNUI RÂU DE NUFERI
CĂCI TOTUL FOSTA CA UN JOC
SI TU RÂDEAI ÎN SÂNUL VREMII
DE PARCĂ AR FI PARIU DE DOI...

Pe cerul singurătății mele

N0rii,ca niște pescăruși

Iele ale  nopții

Trec fără să-și miște aripele,

Pe sub cerul  care-și adună stelele,

Ca o cloșcă, când vine uliul.

Ulcioare de lut ,semne pe piatră

Mușcate de timp ,mușcate de daltă

Vorbesc despre trecerea noastră

Pe acest pământ.

Ca într-o poveste minunată

Caut un drum,prin noaptea înstelată

Și râd și  plâng,

Nu vreau să mă mint,

Cu a fost odată

Uitând să mai spun -ca niciodată-

Doar că vreau să mai cânt.

Încă nu ti-am uitat privirea

Deși timpul nemilos a trecut

E gravata în a ochilor retină

Un secret ce nu l-am spus.

Prin toamna rece mai pășesc

Prin gânduri mi te caut iar

Dar glasul frunzelor ce cad

Îmi spun ca totu-i în zadar.

Încă îmi amintesc şi râsul

Doamne! Cât îmi era de drag!

Și simt cum mắ apucă plânsul

..Lacrimi de dor..cad în pahar.

Știu! Nu mai vii!..si timpul trece

Dar uneori te simt aproape parcă

Ești gândul cald în toamna rece

Ești ce nu voi uita vreodată...

Ochi-mi căprui, plini de dor

Te-au zărit azi noapte-n somn

Aveai privirea caldă...efemeră

Eu... pulsam ca o arteră.

Respirai în ritm cu mine

Șoapte dulci, de păcate pline

Vinul ne-a pus in obraji culoare

...mi-ai dat mult râvnita... ultimă îmbrățișare.

Ne-am topit în zbor de stele

Fără de timp, fără de vreme 

Fără de gânduri, fără de teamă 

Doar cu priviri de pus în ramă.

Cum ai venit, ai și plecat...

Pașii tăi pe vânt pluteau

Si ca un cântec nesfârșit 

Dorul meu te mângâia.

Am oprit timpul o clipă 

Să te păstrez în nemurire

Și dorul parcă dintr-o pripă 

Te-a șoptit ca pe-o sclipire.

Un vis ce-a curs ca vinul în pahar

Între tăcerile de gânduri pline

O clipă am îmbrățișat stiloul iar

Să scriu un poem... de dor, de tine.