Cândva am visat să zbor

Voi în turnuri, noi în noroi,

Voi vindeți țara și râdeți de noi.

Nepotism și bani, legea e de prisos,

Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Funcții pentru rude, averi sub masă,

Cei ce luptă jos, nu primesc nicio speranță.

Cuvinte goale, promisiuni murdare,

Așa țineți puterea: prin minciuni amare.

10.11.2025

Andrei Guțu

Am plecat departe de casă, dar m-am întors.

Mama m-a întâmpinat cu bucurie pe chip și m-a strâns în brațe, ca și cum timpul nu ne-ar fi despărțit niciodată.

Veneam dintr-o țară străină, însă sufletul meu a rămas mereu aici, pe pământul strămoșesc.

Aici, liniștea nu este doar tăcere, ci o armonie care cuprinde trupul și sufletul.

Ce bine este acasă, printre florile care înfloresc în fiecare primăvară, lângă dealurile care veghează și lângă izvorul care curge limpede, neobosit.

Aici am înțeles că rădăcinile nu se uită niciodată. Oricât de departe m-ar purta viața, drumul inimii mă va aduce mereu acasă.

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de a prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânică noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitate mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggprojekt plus en del dumheter

Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.

De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.

De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.

Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".

Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."

Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"

Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.

Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."

Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."

Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.

Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.

Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.

Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.

Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.

När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.

Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".

Clipele toate le adun, nu-mi pot scoate din minte ultima eternă zi. Ziua în care totul s-a dus, de parcă nimic nu a fost vreodată, nimic nu a contat vreodată cu adevărat, toate plimbările și, toate amintirile frumoase.. Iar eu, a cui rămân? Am rămas exact acolo, în ziua frumoasă de iunie, unde nu aveam puterea de a mulțumi pentru cea mai frumoasă ultimă zi.. Era un bărbat atât de senin, care te capta cu a lui deasă vorbă, uitam că trece timpul inevitabil.. era întregul meu univers, întreaga mare albastră pe care n-am văzut-o niciodată, dar în sfârșit, o găsisem, o aveam. Era acea stea din milioanele de stele, care avea puterea de a străluci doar pentru mine. Nu avea defecte, sau poate nu mă deranjau, mă regăseam, era oglinda sufletului meu.. Orice gest, orice ezitare, îmi erau familiare, mă simțeam ca acasă..

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

IJslands ijs

(Goed, niet bepaald IJslands, maar je begrijpt het idee, overgenomen uit IJsland)

Het is 9 uur in de ochtend, het is nog donker, het is ook normaal omdat we heel dicht bij de poolcirkel zijn en we naar de McDonald's in Reykjavík gaan, ongeveer de enige die nog in IJsland te vinden is, nadat er een decreet was uitgevaardigd in Er worden ook geen restaurants in het land gebouwd die fastfood verkopen. Omdat het de enige is die nog over is, zien we geen reden om niet van de gelegenheid gebruik te maken, dus gaan we kijken wat ze op het menu hebben en zo te zien zijn de meeste sandwiches variaties op hetzelfde thema, gediversifieerde versies van de burger - Filet-O-Fish. We krijgen twee gangen Filet-O-Fish, één met zalm, één met forel, twee grote porties friet, omdat ze mijn favoriet zijn op elk menu bij McDonald's, uit welk land dan ook, chocolademuffin en vooral: de meer belangrijker nog, de IJslandse McFlurry. Het verschilt van de rest van Europa doordat het veel kouder is, het klimaat helpt het ook om zichzelf te behouden, het is veel consistenter van structuur, ijziger en heeft een intense blauwe tint met stukjes stracciatella, ook blauw, wat lijkt vreemd voor mij. Ze gebruikten blauwe kleurstof met E407 in de samenstelling, zij zijn degenen die beweren dat ze geen bewerkte voeding willen, dat ze willen dat alles zo natuurlijk mogelijk is.

We proeven de IJslandse McFlurry. Het is lekker... laten we nog een hap nemen,... het is verbazingwekkend lekker... en nog één ding, laten we de smaak niet vergeten... ja, we hebben het, het is ook de beste McFlurry die we ooit hebben geproefd jammer dat het zo ver van huis is. Wij denken echter dat het McDonald's restaurant in IJsland een bepaald thema volgt, behalve de friet, het hele menu lijkt op dat van een taverne gelegen aan zee, de servetten zijn ook blauw met vis erop getekend, op de glazen staat geschreven berichten als, Klaar voor een zeeavontuur?", alles staat in blauwtinten in de kamer. Interessant genoeg vinden we ook McDonald's in IJsland, het is heel anders dan alle anderen die we tot nu toe hebben gezien.

Omdat het ijs van de IJslandse McDonald's ons zo lekker beviel, gaan we andere smaken en bolletjes ijs proeven van de plaatselijke gelateria's, namelijk Isbúð Vesturbæjar. En hier hebben ze veel assortimenten waar we uit kunnen kiezen. We nemen cacao en pistachenoten. En dit zijn de beste. IJsland, ik wil je feliciteren, je bent de beste ijsmaker die ik ooit heb ontmoet. Wat je aanbiedt, misschien te weinig of niemand biedt meer. Je hebt je gespecialiseerd in het omzetten van de kou in iets artistieks, aangenaam om naar te kijken, te voelen en te proeven, synesthesie in alle opzichten.

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.