Îți Mulțumesc, Doamne

Când răsună Imnul peste țară,

Se oprește clipa în tăcere,

Și în piept tresare, iarăși, iară,

Dorul sfânt de neam și de putere.

Este glas de strămoși și de credință,

O chemare către demnitate,

Temelie pentru năzuințe,

Far aprins spre libertate.

În acorduri pline de armonie,

Se împletesc speranțe și iubire,

Iar în suflet renaște bucuria,

Ce ne cheamă iarăși la unire.

Cât vom cânta Imnul pe acest pământ,

Vom păstra credința neclintită,

Cinstind trecutul neamului românesc 

Și jertfa celor ce ne-au fost lumină.

Să răsune, dar, neîncetat,

Ca un legământ nemuritor,

Imnul țării, pururi înălțat,

Peste-un popor iubitor și drept.

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU

Pe-o potecă printre flori,

Fata mergea, vis de zori.

Părul negru, lung, lucios,

Ochii calzi, zâmbet frumos.

Vântul lin o mângâia,

Soarele se bucura.

El venea din drumul lui,

Cu inima-n pas de cui.

Când privirea i-a zărit,

Tot în jur a înflorit.

„Ce frumoasă ești,” i-a spus,

Cu glas moale, puțin dus.

Ea a râs și-a spus încet:

„E primăvară — e perfect!”

Au pornit ușor, încet,

Fără teamă, fără gând, fără regret.

Și de-atunci, sub pomii plini,

Se întâlnesc zi de zi,

Fără planuri, fără grabă —

Doar iubire și o plimbare dragă.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

" Noapte, vântul...

despărțirea se întinde 

și unduiește"

plasa de stele

aruncată printre 

zboruri rebele.

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

În umbra deasă a gândului ce tace,

S-a stins și ultima fărâmă de noroc,

Pământul rece, fără pic de pace,

E doar un rug uscat, lipsit de foc.

Cerneala nopții curge prin artere,

Sufocă dorul care-a obosit,

Iar timpul, mut, în grele emisfere,

Măsoară doar ce n-a mai înflorit.

Suntem ecouri stinse-ntr-o fântână,

Scrisori arse de-un vânt necruțător,

Și tot ce strângem astăzi în tărână

E doar absența unui viitor.

 Un roșu greu în cupă se așază,

E liniște sub cerul ancestral,

Trecutul nu mai doare, nu mai arde,

S-a preschimbat în cioburi de cristal.

Se simte tușa murelor pe buza de pahar,

O umbră de tutun și lemn de manuscris,

E amintirea ta ce nu mai doare în zadar,

Ci s-a zidit tăcut în noaptea unui vis.

Se varsă lent a timpului licoare,

Lăsând în boabe gust de vis curat,

Iar dorul vechi, din marea de ardoare,

În valuri de liniște s-a înecat.

Închin cu umbra ta de altădată,

Pe străzi străine, sub un cer deschis,

Sunt liberă, cu inima împăcată,

Că tot ce-a fost s-a prefăcut în vis.

Sorb liniștea din ultima ta șoaptă,

E vinul sec, dar drumul e senin,

Iertarea este pâinea bine coaptă,

Ce-o gust acum din cupa cu festin.

Pun sticla jos, e gata marea trecere,

Un ultim strop în cupă a rămas,

Povestea s-a retras în plină tăcere,

Sub sigiliul unui ultim ceas...

Trebuia să fiu băiat
Dar n-a fost să fie
Cel mai mare răzgâiat
Despre mine să se scrie

Să aduc onoare
Să țin linia tare
S-o fac cât mai mare
Să fiu al neamului splendoare

Dar a fost să fiu fată
De asta neiertată
De multe ori uitată
De lumea toată, toată

Am adus dezamăgire
Multă rău tatălui meu
Dintre frați, ăl mare
N-are și el un leu

Și nu vrea să știe
Că fata lui
Face cât o mie
Din fii neamului

Așa că duc povara
Parcă de strămoși lăsată
Și scriu la toată țara
Că aici răzbește o fată.