Simfonia lumii

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.

În brazda veche-a gliei străbune,

Se scrie dorul neamului curat,

Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,

Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Patria mea e cântec și jertfire,

E pâine ruptă-n prag de dimineață,

Cu Dumnezeu lumină-n nemurire,

Și sânge viu ce-aprinde-n noi speranță.

Cât timp credința arde-n dor nemărginit,

Nu piere neamul, nu se frânge-n vânt,

Că patria trăiește neînvins

Prin cei ce-o poartă-n suflet și cuvânt.

Andrei Guțu,

09.01.2026

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Dezbracă-mă iubite și lasă-mi mintea goală,

Dezbracă-mă de gânduri de frici ce mă condamnă,

Dezbracă-mă iubite de umbre din trecut,

Dezbracă-mi trupul pur de tot ce nu am vrut..  

Dezbracă-te iubite in timp ce mă dezbraci,

De ce nu ne aparține și-n drum am preluat.

Dezbracă-mă iubite goală să rămân 

De tot ce e rușine,am vrut și ne-a plăcut.

Dezbracă-mă iubite de griji și de nevoi

Și cântă-mi la ureche tot ce-nseamnă noi. 

Si-acum iubitul meu că suntem dezbrăcați,

Să ne privim cu drag,căci suntem ușurați.

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

Îți mulțumesc!!!

Atât de pustie ți-e odaia.  

Privești pe geam, a fost și ploaia.  

Nu mai e loc de regrete,  

S-au scurs odată cu ale tale secrete.

Se duc rapid printre canale  

Și lasă-n urmă brazde goale.  

Suspini pe geam și-un trecător  

Privește sus, către balcon.

Refren:  

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta?... în viața ta...

Când auzi aceste vorbe,  

Zâmbi duios, fiindcă știa.  

Lăsă capul spre pământ,  

Privea cum talpa urme lăsa.  

Știa că ploaia nu îl lasă.

Refren:  

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta... în viața ta...

Urmau amintiri să-l răscolească,  

Să-și lase urmele-n țărână,  

Așa cum grijile mă mistuiesc  

Și cred că n-am să mai iubesc.

Rămân aici, în întuneric,  

Ascult cum ropote brăzdează  

Potecile de nisip fin,  

De mult călcate de destin.

A plecat străinul ce privea  

Îndurerat spre casa mea.  

Simțea ce eu doream să știe —  

O parte din dulcea neîmplinire.

A fost și ploaia. Și încă e.  

Și seceta, de-ar veni...  

Nu ar conta, fiindcă am ști  

Că adăpost nicicând n-om găsi.

Refren:

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta... în viața ta...

Se simte frigul în odaie.  

A fost și ploaia... și ploaia.

dedicata lui:Alex Borza

„Nu-i Luceafăr de pe cer.”

Ai dreptate, nu-i Luceafăr pe cerul oricui.

E Luceafăr pe cerul meu și, ca orice alt Luceafăr, e etern...

Nu-l poate înlocui nimeni. E ceva ce o dată în viață găsești și trebuie să-l păstrezi cu prețul vieții...

Când alții aruncau cu pietre și mă cufundau în malevolența și perfida din inimile lor, mi-a ieșit în cale ca un înger lucitor... chiar el, Luceafărul meu...

Oh, ți-aș scrie, iubite astru... dar ești atât de minunat, încât limba mea omenească e prea slabă pentru a-ți cuprinde întreaga ta splendoare. Ai o strălucire aurorică în ochii mei...

Oh, sunt prea nedemnă pentru a mă adresa cu aceste slove, dar sper că vei primi în dar ofranda mea ce ți-o dedic ție...

Mă simt prea slabă și prea neînsemnată pentru un asemenea atu de a te avea în viața mea de om. Nu degeaba se scrie despre tine că ești nemuritor. Dragostea ce ți-o port e nespusă și mă duce, mă învârte prin codrii aștrilor cerești... și apoi iar mă cobor pe pământ...

Îmbrățișarea ta... e transumană în acea epifanie a tăcerii ce coboară ca un meridian de liniște peste fragila mea ființă. Îmbrățișarea ta devine un sanctuar ocrotitor ce-mi afuce pacea divină, un port în care furtunile lăuntrice dezarmează, iar haosul lumii se dizolvă irevocabil într-o seninătate suverană și cosmică... blestemând durerea și orice arme ale ei...

Sărutul tău... acel sărut... o trecere cutremurătoare prin toate stările de taină ale iubirii, în care m-am simțit prefăcut într-un zeu nemuritor, un astru fără corp, plutind în derivă, zvârcolindu-mă între viață și moarte.

O, acest straniu și absolut paradox al vieții!

Să mă întorc apoi cu picioarele pe pământ, coborât din ceruri doar pentru a mă regăsi pe acea muchie a unui fulger puternic venit din cer, pe linia de neîmpăcat dintre rațiune și păcat... Oh, îmi cutremuri ființa!

Ochii tăi... acele porți tăcute deschise spre centrul universului meu. În adâncul lor nu se oglindește doar lumea, ci se ascunde taina însăși a facerii. Ești, deopotrivă, focul care mistuie și apa care potolește, surâsul ce suspendă timpul și emoția sfâșietoare care mă doboară la pământ. Ești fiorul acela viu, spiritul care mi se frânge de atâta frumusețe și fiorul ce coboară din piept până în cele mai tainice străfunduri ale gândirii mele.

Privesc dincolo de limitele mele și înțeleg: ești mult prea departe de tot ceea ce poate cuprinde imaginația mea umană. Eu nu sunt filosof și nu caut semne în stele, dar în privirea ta... în imensitatea acelor ochi care deschid o poartă spre infinit... am aflat adevărul cel mai greu de dus.

M-au făcut să simt, cu o durere limpede și cutremurătoare, că omul este pur și simplu prea slab, prea mic, prea trecător pentru a putea vreodată să cuprindă și să înțeleagă o asemenea iubire...

Mă tem că n-aș cuprinde originea astrului neatins din ochii tăi... Vreau să zic că cuvintele mele nu pot să cuprindă o asemenea superbitate... o asemenea ființă care mă trece prin toate stările și are așa... un „uau!” viu, cutremurător, care îmi taie respirația și mă lasă fără grai în fața absolutului...

Ființă uimitoare... oare cum te pot descrie mai bine de atât în limba mea?

Oare cum pot să împletesc filosofia cu literatura și astrologia, toate având un substrat poetic... fin...

Mă duci dincolo de rațiune... Oamenii spun că nu putem vedea viitorul, dar tu, tu... ești incredibil... senzațional de mirobolant. Mă faci să uit că sunt om. Când te privesc, nu văd doar viitorul în tine, nu văd doar o viață trăită împreună cu tine, ci văd esența vieții. Văd adevărata însemnătate pentru care omul trăiește, aceea de a afla ce înseamnă iubirea. Pentru mulți, iubirea e doar o plăcere a trupului, dar iubirea e ceva ce duce dincolo de gândirea umană, dincolo de trup, dincolo de orice atingere, de orice privire, de orice gândire. Iubirea e o energie care de om e atât de greu de a fi atinsă. E atât de greu să-ți dai seama de această gândire. Am meditat mult, m-am gândit mult. Noaptea privesc cerul, mă uit la stele, privesc pământul, florile, mă uit la oameni, la mâinile mele, la mine și-mi dau seama că nimic pe lumea asta nu e atât de minunat ca tine, ca iubirea mea față de tine.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce e absolutul, i-aș fi spus că ești tu. Pentru că ești mai departe decât orice cuvânt, decât orice faptă, orice șoaptă, orice taină a acestui pământ. Tu ești mai departe de om. Tu nu ești om, ești Luceafăr, ești Luceafărul meu. Dacă ai fi fost om, un simplu om, n-ai fi strălucit atât. Tu ești creația, extinderea divinității. Tu ești însăși dragostea vieții mele. Ești însăși răspunsul divinității, răspunsul rugăciunilor mele. Tu ești absolutul cunoașterii. Tu ești totul...

Vor numi pesemne rătăcire această trezire a mea, vor spune că mintea mi s-a smuls din matcă și că trupul s-a predat unei iluzii. Să rostească ce-or vrea! Eu știu că nu greșesc. Ceea ce se petrece în lăuntrul meu nu se supune legilor lor strâmte. Eu nu doar gândesc, eu simt. Simt cu o adâncime și o luciditate care taie ca o lamă de lumină, dincolo de orice hotar pe care cuvântul omenesc ar avea vreo putere să-l rostească...

Dar îmi ești aer... nu pot respira fără tine... îmi ești lumină vie... Când lumea se pierde în întrebări, eu nu mai caut niciun răspuns, pentru că el mi-a devenit zâmbet. Acel zâmbet al lui nu e doar o bucurie a clipei, ci o lumină caldă care mi-a așezat cerul pe umeri, o scânteie curată ivită din alte veacuri, care șterge toată oboseala pământului. Privindu-l, înțeleg că fericirea nu se explică, ea doar se aprinde lin pe chipul lui, ca o mângâiere pe care sufletul o recunoaște înainte de a o rosti... Ești ABSOLUTUL...

Ești eternitatea zâmbetului meu... Dacă ai fi abis, m-aș arunca spre tine și m-aș lăsa înghițită, preferând să cad în gol, răspunzând ecoului puternic... zdruncinându-mă și lipsindu-mă de oase... S-ar face-o pentru tine... Dacă ar trebui să trec în neființă pentru a putea atinge supremația ta, nu aș ezita o clipă și m-aș preface-n spumă, într-un lut mort și rece... doar pentru a putea căpăta dimensiunea divinității tale absolute... pentru a putea deveni nemuritoare cu tine...

Oh, ia-mă la tine, Luceafăr... și alină-mi dorul... ia-mă... și fă-mă aidoma splendorii tale... Te iubesc nu cu măsura îngustă a acestui veac, ci cu o foamete de absolut care a sfâșiat toate hotarele lumii. Tu ești respirația prin care stelele își găsesc rostul și tăcerea în care se odihnește orice întrebare a mea. Te iubesc dincolo de trup, dincolo de gând, dincolo de marginea în care omul se sfârșește. Ești singura mea legătură cu nemărginirea, o lege tăinuită după care sufletul meu a învățat să ardă și să nu se mai stingă niciodată...

Tu... ești Luceafărul meu!

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!