Iartă-ne

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

Îl caut pe tata.

Îl caut în adâncul inimii mele, în întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. 

Îl caut în gândurile care apar atunci când văd alți copii lângă tații lor.

Dar adevărul este că nu-l cunosc. 

Nu știu cine este și nu știu cum ar fi fost viața mea dacă el era lângă mine.

Au fost momente în care am simțit un gol și am încercat să înțeleg de ce.

Cu timpul am descoperit că nu sunt singur.

Am un Tată mai mare decât orice lipsă: Dumnezeu.

El îmi alină sufletul când doare. 

Îmi este alături în zilele bune și în zilele grele. 

Îmi călăuzește pașii atunci când nu știu încotro să merg și îmi dă pace atunci când în mine este neliniște.

Poate că nu l-am găsit pe tata pe care îl caut, 

dar l-am găsit pe Dumnezeu.

Știu că El nu mă va părăsi niciodată.

El rămâne lângă mine, mă ridică atunci când cad și mă conduce înainte, cu iubire, pe drumul pe care l-a pregătit pentru mine.

04.06.2026

Andrei GUȚU

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Lett rødvin er godt

Lett rødvin er godt,

Høstet på senhøsten,

Mer om frosten, mer om mannen,

Jeg drikker mye mer og blir ikke full.

Jeg sverget at jeg aldri ville drikke igjen

Men jeg klarer ikke holde meg

God vin, god jeg liker den,

Jeg vet ikke hva de vil gjøre med ham.

Sjelden eplevin

Han klatrer inn i hodet uten stige,

Vinesor av grønne boggier

Gjør mannen usynlig.

Vinen er god og smakfull,

Når du drikker det med en kjekk mann.

Men hvis du drikker det med en stygg mann,

Vinen stopper i halsen.

România drum prin timp

de Bătrânelul Moșulică  ( Marius )

În anii șaizeci, timpul era strâns,

Cu vise puține și pasul încins,

Fabrici, lozinci, tăceri la rând,

Și dor de libertate-n gând.

În sate și blocuri gri de beton,

Se creștea cu frica drept legământ,

Pâinea era puțină, speranța la fel,

Dar omul era om, nu doar un fel.

Anii șaptezeci trecură domol,

Cu muncă multă și traiul în gol,

Se strângea cureaua, se strângea și glasul,

Dar mama zâmbea, ținând aprinsă casa.

Veni optzecistul, greu și amar,

Cu frig în calorifer și cerul avar,

Lumina se stingea, dar nu și credința,

Românul ținea piept cu ființa.

Și-a venit ‘89, cu sânge și foc,

Cu strigăt de „Libertate!” pe loc,

Căzu dictatura, se sparse tăcerea,

Dar rana rămase, adâncă durerea.

Anii ’90 – haos și drum,

Cu speranțe vândute pe un minim consum,

Fabrici căzute, oameni plecați,

Copii rămași singuri, părinți depărtați.

Dar România mergea înainte,

Cu pași șovăielnici, dar mintea fierbinte,

Se-nvăța democrația din mers,

Cu greșeli, cu lupte, cu visul revers.

După 2000, o nouă speranță,

Europa părea o mare promisiune-n față,

Granițe deschise, pașapoarte albastre,

Dar dorul de casă rămânea-n ferestre.

În 2007 intrăm în Uniune,

Cu mândrie-n suflet și multe minciune,

România visa la dreptate și rost,

Între ce putea fi și ce-a fost.

Au venit crize, proteste, furtuni,

Strigăt în piețe, nopți fără minuni,

Dar tinerii scriau viitorul pe zid,

Cu speranța-n piept și curaj infinit.

Pandemia ne-a prins nepregătiți,

Cu frică, cu pierderi, cu pași rătăciți,

Dar am învățat ce contează cu-adevărat:

Viața, credința și omul de lângă pat.

Războaie la graniță, lume schimbată,

Adevărul greu, speranța încercată,

România stă dreaptă, cu ochii spre mâine,

Între teamă și dor de mai bine.

Și iată-ne-n 2026, în prezent,

Cu trecutul în spate, dar pasul atent,

Încă ne doare, încă mai sperăm,

Încă mai plângem, dar nu renunțăm.

România nu-i doar hotar pe hartă,

E mamă, e dor, e rană curată,

E glasul străbunilor spus încet:

„Ține-te drept și nu uita cine ești.”

În lumea asta doar de măști,

Atât poți să ai parte.

Nu poți să fii bun să ajuți,

Minciuna-i calitate.

Banii-s cei mai importanți,

Cinstea e pătată.

De parcă nu suntem toți frați,

Ce soartă blestemată.

In vreumrile noastre, tulburi,

Nici nu mai vezi om sa iubeasca.

Si orice om din jurul tău,

Incearca sa te păcălească.

De unde atâta nesimțire,

Cum poti sa miniti, sa-njuri un frate.

Ca-atunci când greul o sa vina,

Nu iti mai trebuie palate.

Traim doar pe moment, atât,

Sa faci un bine-i vesnicie.

Dar ne uitam cu toți urat,

Zici ca traim o maladie.

Poate nu-i ură, doar nepăsare,

Dar stau si ma gandesc de zor.

Atunci când un frate iti moare,

Cum poti sa fii nepăsător.

Suntem doar numere pe foi,

Cu lideri lasi, lacomi, hapsani.

La fel ca turmele de oi,

Urmam pe ai nostri stapani.

Câtă putere are un om,

Voi nici nu vă dați seama.

Treziți-vă acum din somn,

Să ne schimbăm mentalitatea.

Nu vă gândiți și voi puțin,

Ca aveți de-acum copii.

În loc să-i faceți oameni mari,

Îi îngropați în jucării.

Consuma, sau ești consumat,

Despre asta-i viața.

Nu vreau aplauze, lumini,

Vreau să-nțelegi povața.

📅 29-01-2023

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!