Anii strigau

 

Din pomul vieții m-am desfrunzit, 

Și-am înroșit pământul, numai rană. 

De pe ramurile uscate anii strigau, 

Of toamnă, mi-ai ciuntit din coroană. 

 

Rodul ce l-am dat s-a stafidit, 

N-a avut mână să îl culeagă, 

Apă să-l spele, gură să-l muște,

Să-i simtă aroma dulceagă. 

 

Mi-am purtat pârgul ca pe-o povară,

În sevă având ierni și zăpezi, 

Te-am așteptat frumoasa mea primăvară, 

Să vii ca un mugur, cu frunzele verzi. 

 

Din tine să cresc, adierea să-ți mângâi, 

Să-mi cânți la ureche un cântec de dor, 

Să vină și păsări, prin cuib să mă râzgâi, 

În brațele tale înflorite, verde să mor. 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Anii strigau

Data postării: 28 octombrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 28

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Ce a fost în noi, și ce-a murit?

 

Prin odaie frigul parcă umblă,

Ca o vină fără de iertări,

Umbra ta îmi stă pe tâmplă,

Ca un rest de vechi îmbrățișări.

 

Pe sub uși tăcerea intră,

Ca un fum dintr-un incendiu stins,

Ne-am ucis cu aceeași flintă,

Și-am crezut că am învins.

 

Dar rămâne-n spate vântul,

Răscolind cenușa de sub noi,

Ca și cum ar căuta cuvântul,

Care să ne întoarcă înapoi.

 

Viața pune masca ei de ceară,

Peste noi și clipele plăcute,

Iar iubirea, ca o lumânare,

Arde strâmb și mult prea iute.

 

Plouă cenușiu peste cuvinte,

Ca pe-un câmp de vise părăsit,

Timpul roade și dezminte,

Tot ce-am fost și ce-am iubit.

 

Și rămâne-o ultimă întrebare,

Ca un clopot care bate un sfârșit:

Dacă dragostea nu moare,

Ce a fost în noi, și ce-a murit?

 

Mai mult...

Iubiri

 

Ne-am risipit în vechi păcate,

Cu trupuri arse, vinovate,

Și ne-am hrănit cu spini și lut,

Și sânge tânăr am băut. 

 

Pe buze șoaptele frigeau,

Iar umbre negre ne-atingeau,

Dar nu dădeam la nimeni seamă,

Și trăiam totul fără teamă. 

 

Din oase ne creșteau corali,

Din sânge – păsări albe mari,

Și ne cărau amor în cioc... 

Tu erai gheață iar eu foc.

 

În miezul zilei am orbit,

Din sărutări ne-am făurit, 

În jurul nostru un fel de gard, 

Unde eram și rai, și iad.

 

Pe trupul tău, ca un altar,

Am altoit câte-un lăstar, 

Sub pielea ta ca un veșmânt,

Am pus și apă, și pământ. 

 

E multă vreme de atunci, 

Și toți lăstarii azi sunt lunci, 

Iar noi din neanturi, fără glas, 

Pământ suntem sub al lor pas. 

 

Mai mult...

Sunt vinovat...

 

Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,

Și pielea ta firavă de soare e privată,

Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,

Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.

 

Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,

Și glasul tău de înger cu ea a amuțit,

Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,

Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.

 

Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,

Și flori nu mai răsar din lutul obosit,

Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,

Iar sângele din mine e stors și istovit.

 

Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,

Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,

Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,

Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.

 

Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,

Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,

Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,

Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.

 

Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,

Că ramurile plâng cu toate în răspăr,

Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,

În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.

 

Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,

Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,

Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,

Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.

 

Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,

Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,

Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,

Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.

 

Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,

Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,

Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,

Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...

Mai mult...

Îndoiala...

 

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

 

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

 

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

 

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

 

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

 

 

Mai mult...

De-aş putea…

 

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.

Mai mult...

Singurătatea

 

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

 

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

 

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

 

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

 

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

 

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

 

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

 

Sunt... Singurătatea!

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Inima mea

Pustie inima îmi este

Mâhniri de peste tot m-apasă

C-așa e ea, loc nu-și găsește

Și liniște n-are în casă

 

Sunt remușcările de-o viață

Răpindu-mi pacea și e greu

Ofez și gândul mă presează

Dar mi-aminyesc de Dumnezeu

 

Cu îndelunga Sa răbdare

Nemărginita-i am văzut

Că peste tot Dânsul e veșnic

Ocrotitor de netemut

 

Fiindcă ispitele-s ca scaiul

Răgaz acestea nu ne dau

Vor fi cât lumea dăinuiește

Și pacea tihna ele-o iau

 

Dar sa lăsăm pe yoate-n grija

Stăpânului nostru Preasfânt

Că viața este-n a Lui mână

De l-om purta pe El în gând

 

De-ai dobândi averi cât munții

Nu e nimic, le vei lăsa

C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo

Unde doar El ne va chema

 

C-așa voiește Domnul nostru

Așa va fi în veșnicie

Așa suntem pe astă lume

De ce, doar Domnul nostru știe

 

Din veac văzui necaz, probleme

Și piedici la tot pasul sunt

Vor fi cât dăinuie viața

Vremelnicia pe pământ

 

Dar știm care-i menirea noastră

Și care e al nostru țel

Să împlinim a Lui voință

C-așa din veac ne spuse El

 

Din veac Stăpânul mă păzește

Deși în multe am greșit

Dar cu-a Lui mila și iubire

Și-a  Sa răbdare, m-a-ntărit

 

Deși nevrednic sunt adesea

Și-anevoios în fapte bune

El nu mă lasă fiindcă eu 

Gândind la Dânsul, voi apune

 

Cu-a Sa putere mă-nconjoară

M-ajută doar privindu-mă

Mi-e Tată mamă în tot locul

La dreapta Lui păzindu-mă

 

O, Doamne rogu-Te mă iartă

Că mult răbdare-ai arătat

Și mi-ai păzit cu strășnicie

A mea viață ce mi-ai dat

 

Îți voi trimite colo-n slavă

Cât voi mai fi pe-acest pământ

Suspine, rugi, cântări și versuri

Spre Tine să își ia avânt

Mai mult...

Divina simbioză

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

 

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

 

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

Mai mult...

A fost odată

Norii-și picură argintul
Udând trupul cu-infinitul
Timpului prea trecător,
Prea tăcut, nepăsător.

O secundă răsfirată
Plânge ora-ntunecată,
Adunându-se-n minute
De trecut ea se ascunde.

Se așează laolaltă
Pretinzând prezent deodată,
Dar adâncu-i conținutul
Nu-i decât necunoscutul.

Se preface că se scurge
Precum lacrima ei curge,
Dar rămâne ancorată,
De trecut stă aninată.

Mai mult...

Învațămă toamnă

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

 

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

 

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

 

Învață-mă toamnă...

Mai mult...

🎤 Dumb (In relations)

I'm not like them, but i can pretend.
The sun is gone, and i'm not done.
The day is done, but i have a mind
I think i'm dumb

Maybe just dreaming
I think i'm just dreaming.
I think i'm just dreaming.
I think i'm just dreaming.

My words are broke, not good enough.
"Come out with me", is what I asked
She say'd she'll see and then became blind
Then I'll come down

And maybe stop dreaming,
Maybe stop dreaming
Maybe stop dreaming
Maybe stop dreaming

Not for this, fall asleep
Wish away, my soul is cheap
Lesson learned, wish me luck,
Morning noise, wake me up.

I'm not like them, but i can pretend.
The sun is gone, and i'm not done.
The day is done, but i have a mind
I think i'm dumb

Maybe just dreaming
I think i'm just dreaming.
I think i'm just dreaming.
I think i'm just dreaming.

i think i'm dumb...

Mai mult...

Legământ

 

De-atâta zile ploaia curge, 

Pământu-i pân' la lut în apă, 

Nor pe nor încet se mulge, 

Iar cerul e secat și crapă. 

 

Se-aude-n streșini plâns de apă,

Un ritm adânc, aproape mut,

Ca o chemare ce îngroapă,

Hotarul dintre viu și lut.

 

Iar eu privesc cum timpul curge,

Prin ochii tulburi ai fântânii,

Și tot trecutul mi se frânge,

În locul unde-au pătimit străbunii.

 

Și poate ploaia nu e plânsul,

Ci mâna rece-a unui legământ,

Ce spală-n toate neajunsul,

Ce l-am purtat cu toții pe pământ.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍