Vulpea cea șireată!

Visez cu ochii larg deschiși

La tine, fata mea, frumoasă,

La clipa când inima ți-am dat

Sperând, că îmi vei fi mireasă. 

Lumea, nu o băgam în seamă

Și vorba ei, trecea pe lângă noi,

Eram îndrăgostiți, unul de altul

Privind doar înainte și nu 'napoi. 

Plimbările de seară, pe sub tei

Prin târgul celor șapte coline,

Erau, adevarate binecuvântări

Ce le simțeam..ca adieri divine. 

Gândul mă duce, către tinerețe

La ce-am iubit, poate nevinovat,

Însă, adevărul zilei...îmi șoptește

Fii fericit, cu ce Domnul..ți-a dat. 

Și cum să uit de tot ce azi trăiesc

Lângă a mea soție, iubirea vieții,

Doar zic, că-s omul binecuvântat

Ce simte în adânc...vârful săgeții!

Venim astăzi să colindăm

Pe bunici să-i bucurăm,

Sănătate multă le dorim

Iubire, dragoste le oferim

Seara asta suntem cu voi

Și știm c-aveți unele boli,

Bunicul are dureri de oase

Bunica ceva grăsimi pe vase

Noi știm că ei se-mpacă bine

Precum un pisoi c-un câine,

Când cățelul latră tare

Pisicuța-si scoate gheare

Dar acum când e Craciun

Bunicul e omul bun,

Și bunica-i mulțumește

Și pe loc îl răsplătește,

Cu bucate pe alese

Puse frumos pe mese,

De copii cu drag aduse

Care astăzi le-au făcut,

Pentru cei ce i-au născut

Acum să cântăm în prag

Un colind frumos și drag,

Despre Nașterea lui IIsus

Pruncul sfânt ce șade Sus

Colindăm, colindăm pe seară

Vouă vă aducem veste bună,

Că s-a născut în ieslea goală

Pruncul ce poartă azi cunună

La oameni El din înalt a venit

Să ne ierte pe toți de păcate,

Iar drept răsplată El a primit

Trădare, batjocură si multa răutate

În seara asta de Craciun

Noi toți cântăm cu veselie,

Și colindăm la omul bun

Și vrem s-aducem bucurie

Dar an de an mai rar se-aude

De Nasterea Pruncului drag,

Se pierd și obiceiuri și colinde

Și tot mai puțini copii in prag

Cu umilinta noi ne rugam la Tine

Ca omenirea s-o schimbi în bine,

Iar noi să nu uităm in veci vreodată

Că Tu ești viată, adevăr și calea dreaptă!

Doamne, te rog dacă se poate

Un fulg de nea, fă-mă pe mine,

Și lasă vântul, iute să mă ducă

Să mă așez, pe buzele-i divine. 

Acolo lasă-mă, să simt plăcere

Să mă topesc, să curg spre vale,

Trupul, să il inund și-apoi să fiu

Stropul iubirii, pe formele-i goale. 

Nu cred că cer, ce nu-mi poți da

Că doar în visul meu, Tu o trimiți,

Pe fata frumușică, ce n-o cunosc

Iar la ureche-mi zici...vă potriviți. 

Așa că sper, să fiu un fulg în vânt

Ce este dus, ca fata să-și cunoască,

Și-apoi iubirea, să le cuprindă viața

Și fericiți în astă lume...să traiască. 

Iar, dacă cer prea mult... la Tine

Te rog mă iartă, dar fulg mă lasă,

Dansul să-mi fac, cum vântu-adie

Când altcuiva, ea, îi va fi...mireasă!

Vorbesc cu Tine Doamne 

Când apa o arunc pe față, 

Și mulțumiri înalț spre Cer 

Când ziua este...dimineață. 

Cartea deschid ca să citesc 

Un psalm și câteva versete,

Și cu smerenie ruga îmi zic

Împreunand a mele degete. 

Tot timpul am ceva să-ți cer

Uitând întâi să mulțumesc,

Pentru ce-am căpătat în viață

Și pentru clipa ce-o trăiesc. 

Dar asta-i firea rea a omului 

Ce-i mai mereu nemulțumit,

Și-n mod continuu se-ntreabă

De ce talant doar unii au primit. 

Să știi Tu Domnul meu Cel Sfânt

Că uneori eu cred că nu m-asculți,

Dar asta e că am pierdut credința

Și păcătoși am devenit prea mulți. 

În Tine-mi pun a mea speranță

Să-mi vindec mintea rătăcită,

Să pot să merg pe calea dreaptă

Iar viața să mi-o țin...neprihănită!

De mic copil aștept Crăciunul

Și Moșul să-mi aducă dulciuri,

Să fiu lăsat să-i mângâi barba

Și-apoi timid să-i recit versuri

Mereu îmi puneam întrebări?

Cine ar putea fi bătrânul?

De unde are atâtea jucării?

Și oare ce mănâncă renul?

Pe timpuri era doar Moș Gerilă

Ce ne-aducea doar frig și ger,

Părinți-n șoaptă îmi spuneau

Că Moș Crăciun e doar în Cer

E greu acum să crezi ce spun

Că Moșul n-a venit vreodată,

Când eu copil pe el îl așteptam

Să-l văd că-mi bate-n poartă

Într-un târziu ai mei mi-au spus

Că Moș Crăciun există cu adevărat,

Dar cineva nu-l vrea intrat în țară

Că pe la noi doar Moș Gerilă-i adorat

Mult timp ochii mi-au lăcrimat

Până prin anii nouăzeci,

Când Moșul viza-căpătat

Dar eu aveam deja treizeci

Acum și eu am devenit un Moș

Și an de an duc daruri la nepoți,

Nu folosesc sania trasă de reni

Sunt Moș modern cu SUV..pe patru roți!

De câte ori mă lași să-aștept
Venirea ta și vocea să-ți aud,
Simt că-s pierdut prin univers
Și-al meu destin e unul...crud.

Mult mi-aș dori să fim mereu
Nedespărțiți și nu-n distanță,
Eu pe aici, iar tu pe alt meleag
Să ne-ntâlnim doar în vacanță.

Cândva eram atât de-aproape
Îndrăgostiți...cu gând de viitor,
Iară acum, ceva pare schimbat
Și-am devenit un pic.. șovăitor.

Vorbim când seara ne cuprinde
Cu multe îndoieli despre iubire,
Șoptesc în telefon cuvinte dulci
Și mă visez să fiu cândva și mire.

Și timpul trece fără să stea în loc
Iar noi vorbim din ce în ce mai rar,
Ne zicem vorbe fără vreun înțeles
Și nu mai cred că sunt un temerar.
....................................
Răspunsul a venit cum m-așteptam
Când sec mi-a spus că nu se-ntoarce,
Cu greu din inimă și minte a dispărut
Și mult am suferit, ascuns în carapace.
........................................
Acum trăiesc îndrăgostit și-s fericit
Lângă a mea soție, ce-mi e perechea,
Demult fata ,,straină"... am dat uitării
Iubesc și-n dragoste îmi e...plăcerea!

La m

.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Porumbiță albă,

Agale mi-ai ieșit în față

Numai tu,domniță,

Îmi ești ultima speranță

De unde vii,adu-mi norocul

Ce-ți poartă veselie

lar de ești darnică cu mine,

Îți voi da și eu ție

O ramură de măslin,

Din pomul cel mai strașnic

Să duci spre cerul cel senin,

Simbolul cel mai pașnic 

Tânăr aproape un copilaș ,

Lenevește printre flori

Și pândește  printre gene ,

Jucăușe  mingi  de pene .

Dar cu atât se alege ,

Că de-ar  întrece gluma

I-ar  sări  în cap găina

Că acuma e mâmică

Și de motan ,nu-i este frică.

Clonc ,clonc ,clonc ,

Și puii vin roată

Mama le dă câte-o râmă ,

O sămânță  ,o pietricică 

 Că așa face o mămică .

Și când somnul îi ademenește ,

Sub aripii îi încălzește!...

Cățelușul meu blănos, are chef de joacă,

Până nu strică ceva, cheful nu o să îi treacă 

Apoi cand se plictisește, lasă totul baltă,

Și aleargă după pisică,ea fiind speriată.

Ea de frică se tot urcă pe unde apucă,

Iar el latră și o îndeamnă să o ia la fugă.

Vai de mine, parcă am un circ acasă,

Pisicuța s-a urcat acum sus pe masă ,

Iar blănosul, încercând să o prindă,tot dărâmă

Aș fi râs de toate astea,de-ar fi fost o glumă.

Dar când văd ce s-a creat in jurul meu,

Parcă aș fugi și eu.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.