Stea

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

 

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

 

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

 

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

 

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

 

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Stea

Data postării: 4 ianuarie

Comentarii: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 774

Loghează-te si comentează!

Comentarii 1

Alte poezii ale autorului

Geometria frângerii

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

 

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

 

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

 

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

 

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

 

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

 

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

 

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

 

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

 

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.

Mai mult...

O, tu, icoană de cenușă

O, tu, icoană de cenușă,

Cu trup de vis și pas tăcut,

Mi-ai fost lumina cea nespusă

Și blestemul necunoscut.

 

Din ochii tăi făcusem soare,

Din glasul tău – dumnezeire,

Dar m-ai lăsat doar arsurare,

Doar scrum și vânt și rătăcire.

 

Pe buza nopții te chemam

Ca un nebun pierdut prin stele,

Și-n palma mea te-nchinam

Cu rugi murdare de mărgele.

 

Te-am dus în gând ca pe-o icoană,

Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,

Dar ai fost doar o umbră vană,

Doar vis pierdut, doar frig și lemn.

 

Și-n brațe când mi-ai fost străină,

Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,

Am înțeles că doru-alină

Doar morții ce nu pot uita.

 

Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,

Să te iubesc fără să fii,

Să-mi ardă gura ta flămândă

Pe buze-n nopțile pustii

Mai mult...

Balada Neamului Românesc

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

 

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

 

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

 

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

 

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

 

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

 

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

 

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

 

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

 

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

 

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

 

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

 

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

 

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

Mai mult...

Umbre și lumini

În dansul norilor, un gând rătăcit,
Se sprijină ușor pe-un fir nesfârșit.
Nu-i chemare, dar nici tăcere,
Doar o șoaptă purtată-n adiere.

 

Privirea ta, un cod neînțeles,
O hartă ascunsă sub cerul ales.
Și totuși, în freamătul serii târzii,
Parc-aș ști unde duc cărările gri.

 

Întrebări fără răspuns, dar ce rost au?
Când timpul se frânge, clipa devine ecou.
Nu vreau să-nțeleg, vreau doar să păstrez,
Taina ce-n umbră mereu te-așează pe-un vers.

Mai mult...

Ochii

În ochii ei căprui, vedeam apusuri calde,
O toamnă veșnică, ce-n mine șoapte arde.
Culoarea lor era ca liniștea din ploi,
Un cer senin ascuns sub nori greoi.

 

Dar ochii mei, verzi, purtau păduri tăcute,
Nuanțe două, gânduri nedeslușite.
Un ochi mai deschis, cu speranță aprinsă,
Celălalt mai întunecat, ca rana adâncă, nespusă.

 

Ne-am iubit cum doar în basme se iubesc,
Cu râs, cu dor, cu visuri ce-nfloresc.
Dar umbrele s-au strecurat tiptil în zori,
Ea s-a răcit, iar eu am rămas prin ninsori.

 

Și totuși, ochii ei căprui încă trăiesc
În colțuri de amintiri ce mă rănesc.
Iar ochii mei verzi, cu două nuanțe,
Poartă acum o povară, dar și speranțe.

 

Că poate, cândva, în lumina unui vis,
Va înflori ceva ce azi e interzis.
Nu uit, dar încerc să iert printre tăceri,
Căci dragostea rămâne-n ochi, chiar și-n dureri.

Mai mult...

Așa mi-o amintesc pe străbunica

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

 

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

 

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Sub adăpostul fericirii

Ferice de omul simplu,

Ce nu aleargă după vise,

Satisfăcut de trai modest;

Veritabil,un exemplu.

Iar pentru cele nepermise,

Nu -ar face vreun gest.

Clipa o trăiește din plin,

Străin de goluri ori frustrări,

De temeri ori eșecuri.

Împăcat cu al său destin,

Nu se plânge de urmări,

Nu se împiedică de fleacuri..

Spirit liber,chiar naiv,

Nu duce lipsă de nimic,

Căci se simte împlinit.

Nu caută vreun motiv,

Să -l deprime ceva psihic,;

Este mereu mulțumit.

Chiar de-i absolut banal,

Este putred de bogat,

Neatins de metehnele firii;

Trăiește intens, natural 

În al său umil regat 

Sub adăpostul fericirii..

Mai mult...

Răsuflare

Ești și nu ești
Un nor în zori.
Timpul doarme
Fără culori.

Mai mult...

Pamflet pandemic

Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,

Pe care nu-l lãsãm la îndemâna

Unor aşa netrebnici de ciocoi

De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!

 

Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat

Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!

Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat

Cã umilirea, cere rãzbunare?

 

Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"

Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...

Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu

Mai lângã noi ca multe-infirmiere!

 

Noi nu o sã vã fim vouã pe plac

Urmând a voastrã dezumanizare!

Voi nu aveţi seringã şi nici ac

Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!

 

Lehamite ne e de ce legi daţi

- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -

Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,

Cu cheile prostiei sclipitoare.

 

Minţiţi poporul, din obişnuinţã,

Aşa cum procedaţi voi, an de an!

Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,

O, neam fãrã ruşine şi viclean!

 

Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt

Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,

Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt

Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!

 

Pre legea voastrã nu mã pot baza

- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -

Pre indivizi ce-acuz-o formã rea

Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!

 

                         ☆

    

De nebunia lor ne-am sãturat,

De ştiri, de propagandã, de mizerii,

Ni-e dor sã respirãm aer curat

Şi fãrã presupusele bacterii!

 

02.12.2021, Gostkow, Pl

Mai mult...

Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos

 

Doamne,

mă simt împins înapoi,

nu de Tine, ci de mine.

 

Ceea ce ai zidit în mine

se surpă încet,

ca și cum haosul dintâi

n-ar fi murit,

ci doar ar fi ațipit o vreme.

 

Mă întorc în hău,

nu din voință, ci din oboseală.

Liniștea s-a spart în mine

și aud din nou glasurile confuze

ale întunericului fără formă.

 

Am văzut Lumina Ta, Doamne,

dar acum văd cum palmele mele

s-au desprins de ea

și caută iar praf, iar rătăcire.

 

De ce mă las să cad,

după ce am fost ridicat?

 

Îmi amintesc începutul —

când pământul era pustiu și gol

și Duhul Tău se mișca peste ape.

Așa sunt eu acum,

un abis de ape neclare

peste care doar dorul Tău mai plutește.

 

Doamne,

nu mă lăsa să mă risipesc

în ceea ce eram

înainte de a ști că sunt al Tău.

 

Spune din nou cuvântul creației:

„Să fie lumină!”

Și haosul meu se va retrage,

iar chipul meu

va începe să semene din nou

cu Tine.

 

Întoarcerea în haos nu e moarte,

decât, dacă e urmată de Cuvânt.

Nu e sfârșit,

decât, dacă Tu încă mai vorbești.

 

Poruncește, Doamne...

Și haosul meu va deveni iar Creație.

 

Mai mult...

Îmi place să fiu OM

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

 

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

 

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

 

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

 

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Mai mult...

Dincolo de emoții

Se scutur frunzele toamna

și nu am nici -o emoție când ele cad.

Iar pe alții când îi privesc,

și îmi apar în cale,

se bucură, fac poze.

Dar mie îmi este paralel de tot.

Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.

 că nu-mi place toamna!

de ce alții o iubesc?

E răcoare, copii se duc la școală?

roadele oamenii le adună?

Nu-mi place toamna!

nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.

dar tac și privesc în jurul meu.

 și mă așez uneori pe un scaun din parc.

și mă uit la toți 

cum își petrec hazliu și frumos,

ei toamna.

 

Autor:Zamurca Alina

Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍