Să Nu Uităm Nicicând

Eram un câmp sub cerul de amurg,
Cu spicele plecate spre lumină,
Iar tu, o stea ce cobora prea scurt
Să creadă-n mine, dar nu să rămână.

Te-am așteptat ca pomul primăvara,
Cu seva-nchisă-n trunchi, tremurător,
Și te-am visat venind pe sub ninsoarea
Unui destin prea rece, prea ușor.

Dar stelele nu știu de rădăcini,
Ele doar ard și cad, fără păcat,
Iar eu, legat de lut și de suspini,
Am ars tăcut, dar n-am plecat.

În urma ta s-a stins o apă vie,
Un izvor vechi, ce nu mai știe drum,
Și dorul meu, ca o pustie târzie,
A învățat să fie fără nume-acum.

Nu te mai chem, căci vântul nu se-ntoarce,
Nici luna nu coboară la pământ,
Dar port în mine urma unei toamne
Ce m-a iubit o clipă… și m-a frânt.

Și dacă-ntr-o tăcere viitoare
Vei simți un frig, o umbră, un fior,
Să știi: e dragostea ce n-are soare
Și încă arde-n mine, muritor.

Pe-un deal tăcut, sub cerul fără grabă,

Creștea un stejar cu fruntea spre înalt,

Iar jos, la umbră, tremura o iarbă,

Un fir mărunt, de soare-nsetat.

Stejarul stătea drept, cu ramuri grele,

Privind spre ceruri, liniștit, deplin,

Iar firul îl privea ca pe-o minune,

Cu dragoste de lut și dor divin.

,,Din umbra ta te strig, nu pentru slavă,

Ci doar să știi că sunt și eu aici,

O frunză mică-n marea ta ispravă,

Un glas ce cântă-n vânturi prea pitici.

Te chem ca roua dimineții clare,

Să-mi fii o clipă cer și adăpost,

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

Să știu că-n lume n-am cântat pe cost.

Privește-mă măcar cum mă privește vântul,

Cum mă ascultă ploaia când suspin,

Căci tot ce sunt e cântec și pământ,

Și tot ce vreau e-un pas spre tine, lin.

Că lumea-ntreagă, poate, m-ar fi-nțeles,

Cu foșnet, cu plânsori, cu glas mărunt,

Dar tu, crescut prea sus ca să cobori,

N-ai auzit ce-n mine era cânt.”

Stejarul zâmbi frunzelor de sus,

Ascultă cântul firului ușor,

Dar iar privirea-n ceruri și-o supus,

Lăsând pământul mut și tremurător.

,,O oră doar să fim aceeași umbră,

Să-mi lași o rază-n sângele de lut,

O oră, stejar mare, și-apoi umbră,

O oră, și să mor… mi-ar fi plăcut.

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

O zi, stejar cu inima de sus,

O zi, și-n ea tot dorul meu ascuns

Ar fi-nflorit și-apoi s-ar fi supus.”

Dar pomul se-ntoarse spre infinit,

Cu trunchiul plin de sine și tăceri,

Iar firul rămase-n vânt, năruit,

Cântând ce n-a primit în mii de ieri.

Și-acum, sub cerul care nu mai cade,

Firul se pleacă, dar nu se usucă-n tot,

Căci dragostea, chiar dacă nu se-ntâmplă,

Rămâne cântec viu… și-atât îl pot.

Când ceasul serii s-o pleca
Și glasul vieții-o slăbi,
Să nu mă iei cu grabă grea,
Ci lin, precum m-ai adormi.

Nu-mi stinge candela din prag
Cât încă tremură-n lumină;
Mai lasă-mi dorul meu pribeag
Să se așeze-n rădăcină.

Am fost și floare, am fost nor,
Am fost suspin fără cuvânt;
Și n-am purtat nici greu, nici dor,
Decât cât mi-a fost scris pe pământ.

Eu n-am venit din lumea voastră,
Ci dintr-un gând prea adânc spus,
Cuvântu-mi arde-n piept ca focul
Și-n gură-mi moare, neajuns.

Când râdeți voi, eu aud plânsul
Unui adevăr ce nu încape,
Când voi dormiți, eu stau de stradă
La marginea dintre nopți și ape.

Mi-e sufletul o casă veche
Cu porți ce scârțâie-n pustiu,
Cei ce intrară n-au înțeles
De ce trăiesc… și de ce scriu.

Și-atunci rămân, sub cerul rece,
Cu stelele ce nu vorbesc,
Mai bine singur cu tăcerea
Decât cu lumea ce-o gândesc.

Când iarna cade grea pe pașii mei,
Te caut ca pe focul din cămin;
Ești liniștea ce arde între ei,
Și dorul meu, adânc și clandestin.

Nu pot să te desprind din gând nicicând,
Nici gerul nu-mi ajunge pavăz;
Te port în sânge, viu și tremurând,
Ca setea care nu-și găsește vad.

În nopți târzii, când lumea pare stinsă,
Chem numele-ți încet, fără cuvânt;
Prezența ta, de frig neînfrântă,
Îmi ține sufletul legat de pământ.

De-ar fi să pierd tot ce-am iubit vreodată,
Rămâi tu, lege, foc și adevăr;
Că dragostea ce-n mine s-a-ntrupat
Nu trece-n timp: ea cere. Și o cer.

Mă strânge pieptul, greu de-atâta „mâine”,

În palme simt doar ceară și pământ,

Niciun ecou în urmă nu rămâne,

Iar zborul meu a fost doar un cuvânt.

Eram copilul cu priviri de aștri,

Purtam coroana unui vis precoce,

Dar m-am pierdut în norii gri, sihaștri,

Sub cerul ce-a devenit tăcere și reci voci.

Aud cum plouă... stropii bat în mine

Ca niște cuie-n aripi de demult,

Mă doare tot ce-am fost și mi-e rușine

De glasul minții care-acum e mut.

Am obosit să fiu „cel cu potențial”,

Un soclu gol sub care lumea trece,

Sunt doar un Icar prins în naufragiul social,

Cu fruntea arsă și cu inima rece.

Urcam atât de sus, fără efort,

Păream stăpân pe vânt și pe lumină,

Dar azi, un munte de speranțe port

Ce mă strivește fără nicio vină.

S-au dus culmile-acelea, sunt departe,

Sunt doar reflexii-n bălți de pe trotuar,

Citesc eșecul ca pe-o veche carte

Și sorb din ploaie-al deznădejdii har.

Mă prăbușesc, dar nu cu vâlvătaie,

Ci lent, discret, sub ceruri de-antracit,

O primăvară crudă, în ploaie,

Mă lasă singur, frânt și sleit.

Și-n balta de pe marginea de drum,

Mă văd întreg, fragil și solitar,

Un Icar ce învață chiar acum

Să meargă prin ploaie pe trotuar.

Hai români în ziua sfânta a Unirii,

Cu toții, să nu mai gândim cu Ură,

Hora noastră fie-n sensul Iubirii,

Și stop să punem noi...la imposTură

Azi vreau unul pe altul să ne iubim,

Uniți la bine și la greu mereu să fim,

Pâinea de-i albă, neagră s-o împărțim,

Și multă bunătate în jur să dăruim

Imnul, noi să-l cântam sub tricolor,

Și-al lui mesaj să ajungă peste hotare,

Să afle toți că-n România e un popor,

Ce a luptat pentru Unire și Onoare

În timp prea mulți ne-au folosit ca slugi,

Pentru că noi de ,,frați" am fost vânduți,

Și sub papuc am stat pe perioade lungi,

Și-am dat avutul țării pe niscaiva bănuți

Și azi vedem, cum tara se vinde,

Către străini de cei aleși prin vot,

Și tot mai des, nimeni nu-l prinde,

Pe-acel ,,lobist" cinstit, ce nu e hoț

Acum, în zi de sărbătoare mare,

Să ne unim și viitor să construim,

Un neam puternic să devenim sub Soare,

Și pe vecie, români, stăpâni, aici, să fim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Sunt feciori din vatra veche, meșteri mari în duh și-n rost,
Unul sapă-n piatră seacă, altul scrie ce a fost.
Slova udă-ncet hârtia, prinzând tainic jurământ,
Iar în stânca uriașă, dalta naște un descânt.
Văd troița roasă-n carii, la margine de hotar,
Spune-Arghezi: „Frate dragă, dăm și slovei aripi, har,
Să-nălțăm lumina nouă peste vămile de jar,
Arta trece prin ferestre, către-un vis fără hotar.”
Mândru-i Brâncuși ca o stâncă, greu se lasă pe răzor,
Anii apasă pe umeri, trupul tot i-e roditor.
Palma aspră ca țărâna îi șoptește-n asfințit:
„Veacul acesta de trudă, tare mult m-a dăltuit!”
Duhul lor se joacă vesel între daltă și ulcior,
Unde fierul mușcă tainic dintr-o piatră cu mult spor.
Condeiul scrie încet, dup-o sfântă chibzuială,
Viața naște iar, din umbre, noua sa rânduială.
Urcă liniștea pe scară-n stâlpul fără de sfârșit,
Fus subțire de lumină unde soarele-i oprit;
Lăsând în urmă tot restul, ce e vechi și obosit,
O rugă urcată-n ceruri dintr-un munte de granit.
Pietre și file de carte sub vremi trec și se albesc,
Dar la Masa cea din Târgu, scaunele-n veci vorbesc.
Slova urcă prin trecut, spre-un adânc de mari destine,
Pentru cinstea de gorjean și pentru ziua ce vine.
Rugăciunea le e punte, în adevăr de bazalt,
Iar unealta-i doar o cale spre un cer tot mai înalt.
Din inimă scot lumina, fulger nou peste cuvânt,
Iar azi slovele prind viață dintr-un vechi și sfânt pământ.
Fii de-aici, din vatra sacră, pe vecie-n acest loc,
Peste sate, peste munte, unde s-a aprins un foc.
De la Târgu la Hobița, urcă-n slava Domnului,
Doi artiști ce au dat lumii jarul vechi al Gorjului.

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

È buono il vino rosso

È buono il vino rosso

raccolto a fine autunno,

più c’è brina, più nevica

e tanto più ne bevo e non mi sbronza.

Mi sono ripromesso che non ne bevo più

ma non riesco a trattenermi,

è buono il vino, mi piace tanto,

non so che ne farò della vigna.

Il vino fatto di frutta rara

sale alla testa senza scala,

il vino fatto di uve verdi

non ti fa vedere nessuno.

Il vino è buono e gustoso

quando lo bevi con un bel tipo

ma se lo bevi con uno antipatico

il vino ti si ferma in gola.

A fost un voievod mult vestit,
Care în țară dușmanii nu i-a primit.
Ștefan cel Mare, lui îi se spunea,
Și numele acesta pe dușmani îi speria.

El a luptat până la moarte,
Ca să fie curate moșiile noastre.
Ar fi vrut să domnească mult,
Dar o rană mult ce i-a făcut.

Bunul nostru voievod
Nu și-a lăsat patria pe loc.
El nu a stat ca un împărat,
Dar a fost pe câmp și a luptat.

Și de asta a plecat,
Și de asta moldovenii s-au speriat.
Dar nu vă temeți, că a venit
Rândul lui Bogdan să fie vestit.

Bogdan pe dânsul îl chema,
Dar și „orb” îi se mai spunea,
Dar nu contează porecla dată,
Contează ce se transmite, fiu din tată.