Să Nu Uităm Nicicând

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

E toamnă-n privirea ta, un amurg necuprins,

Frunzele cad, dar tu rămâi, un gând aprins.
În umbra tăcerii, glasul tău sună,
Ca o chemare dintr-o lume mai bună.

Ai fost furtună și rază de soare,
Un ecou din povești ce încă mă doare.
Dar cumva, în râsul tău am găsit,
Refugiul pe care nici cerul n-a știut să-l promit.

Ne pierdem pe holuri, dar timpul mă ține,
În fiecare clipă ce-mi scapă spre tine.
Directă, ca o lamă, dar caldă pe-nserat,
Ești tot ce-i mai viu într-un decor înnourat.

Și poate n-am spus, dar te-am prins în cuvânt,
În jocuri, în vise, în freamătul vânt.
Căci tu ești un vers ce nu poate muri,
O filă din toamnă ce-mi scrie „rămâi”.

Pe sub teii bătrâni ai Iașului, iubito,
Se clatină timpul, ca un vin roșu-n pahar,
Și umbra ta lunecă pe trotuare ca o rugă,
În mine se-aprind catedrale de jar.

Cu fiecare pas pe caldarâmul pietruit,
Se scrie o rugăciune nouă în carne,
Tu nu ești doar fată, ești vreme, ești mit,
Ești acel început care niciodată nu moare.

Ți-am ținut palma în palma mea caldă

Și m-am simțit rege, pelerin și prizonier,
Nu de lume, ci de tot ce ești tu,
Un cântec, un vis, un mister ce mă cere.

Te-ai sprijinit de umărul meu și am auzit
Toate poemele care nu fuseseră scrise,
Ai oftat, și oftatul tău a devenit
Psalm pentru sfinți și pentru ființe promise.

Sărutul tău pe obraz mi-a fost pecete,
Jurământ în tăcerea unui oraș de piatră,
Și Doamne, cât de ușor ți-ai lăsat fruntea
Într-o liniște care-n mine sălta și latră.

Nu-ți mai spun „te iubesc” ca o propoziție,
Ci ca o Evanghelie, cuprinsă în gesturi,
În priviri care rămân și după ce pleci,
În pulsul meu, în absențe, în resturi.

Ești orașul care mi-a devenit inimă,
O metropolă de dor, de zâmbete mute,
Ești portativul pe care respiră lumina,
O biserică vie-n care nimic nu se pierde.

Dacă ai ști cum arde tot în mine când taci,
Cum fiecare pas al tău lasă mir în suflet,
Ai înțelege că eu nu merg pe lângă tine,
Ci mă sting și renasc la fiecare zâmbet.

Nu vreau altă lume, altă limbă, altă viață,
Decât cea în care râzi cu gura întredeschisă,
În care-mi zici „prostule” și-mi atingi mâna
De parcă ar fi un colț de icoană aprinsă.

Mi-e teamă de ziua în care n-ai mai fi tu,
Pentru că tu nu ești doar o iubită, ești totul.
Mi-e teamă să nu uiți cum îți scriu din tăcere,
Cum în fiecare literă ți-am lăsat câte-un nod mut.

Și poate că mâine vom fi doar o amintire,
Dar lasă-mă azi să îți scriu, să trăiesc, să tresar.
Sub acest copac bătrân, pe ruina cetății,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Atât de clar.

Inima:
De ce mă bați cu gândul tău de piatră,
Când ard și tremur ca un rug aprins?
Eu știu să plâng, dar tu mă vrei albastră,
Rece, tăcută, fără de cuprins.

Rațiunea:
Că focul tău mă duce-n risipire,
Și-n urma ta rămâne numai scrum,
Ce tu numești adâncă nemurire
E-un pas greșit pe margini fără drum.

Inima:
Mai bine scrum, decât o viață goală,
Mai bine plâns, decât un zâmbet mort,
Eu bat să sparg tăcerea ta banală,
Tu mă condamni la lege și la sort.

Rațiunea:
Eu te opresc din propria-ți cădere,
Căci te-ai vândut pe-un vis neîmplinit,
Tu spui că dorul e o mângâiere,
Eu știu: e-un cuțit dulce, ruginit.

Inima:
Cuțit să fie, dar să simt că ard,
Că sunt, că tremur, că mai pot iubi,
Ce rost are să trăiesc în gard
Și-n mine însămi să nu mai fiu vii?

Rațiunea:
Și când vei sta cu fruntea frântă-n palme,
Cu nopți târzii și nume ce te dor,
La mine vii, cerându-mi legi și calme,
Când focul tău te lasă fără zbor.

Inima:
Nu vin. Căci omul nu-i făcut din pace,
Ci din greșeli, din dor și din păcat,
Mai viu e-un plâns ce-n piept nu-și află pace
Decât un suflet rece și uscat.

Am scris despre tine pe ziduri tăcute,

Pe geamuri aburite de gând,

Dar literele s-au șters în furtună,

Și vântul le-a dus rând pe rând.

Ți-aș fi spus că mai doare uneori,

Că-n ceasuri străine te caut,

Dar mâna mi-a tremurat pe hârtie,

Și dorul a rămas netrucat.

Am rupt scrisoarea și-am râs într-o parte,

Cuvintele nu știu să plece,

Căci n-ai cui spune ce-a fost o minciună,

Și n-ai cui ierta ce nu trece.

Pe-un deal tăcut, sub cerul fără grabă,

Creștea un stejar cu fruntea spre înalt,

Iar jos, la umbră, tremura o iarbă,

Un fir mărunt, de soare-nsetat.

Stejarul stătea drept, cu ramuri grele,

Privind spre ceruri, liniștit, deplin,

Iar firul îl privea ca pe-o minune,

Cu dragoste de lut și dor divin.

,,Din umbra ta te strig, nu pentru slavă,

Ci doar să știi că sunt și eu aici,

O frunză mică-n marea ta ispravă,

Un glas ce cântă-n vânturi prea pitici.

Te chem ca roua dimineții clare,

Să-mi fii o clipă cer și adăpost,

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

Să știu că-n lume n-am cântat pe cost.

Privește-mă măcar cum mă privește vântul,

Cum mă ascultă ploaia când suspin,

Căci tot ce sunt e cântec și pământ,

Și tot ce vreau e-un pas spre tine, lin.

Că lumea-ntreagă, poate, m-ar fi-nțeles,

Cu foșnet, cu plânsori, cu glas mărunt,

Dar tu, crescut prea sus ca să cobori,

N-ai auzit ce-n mine era cânt.”

Stejarul zâmbi frunzelor de sus,

Ascultă cântul firului ușor,

Dar iar privirea-n ceruri și-o supus,

Lăsând pământul mut și tremurător.

,,O oră doar să fim aceeași umbră,

Să-mi lași o rază-n sângele de lut,

O oră, stejar mare, și-apoi umbră,

O oră, și să mor… mi-ar fi plăcut.

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

O zi, stejar cu inima de sus,

O zi, și-n ea tot dorul meu ascuns

Ar fi-nflorit și-apoi s-ar fi supus.”

Dar pomul se-ntoarse spre infinit,

Cu trunchiul plin de sine și tăceri,

Iar firul rămase-n vânt, năruit,

Cântând ce n-a primit în mii de ieri.

Și-acum, sub cerul care nu mai cade,

Firul se pleacă, dar nu se usucă-n tot,

Căci dragostea, chiar dacă nu se-ntâmplă,

Rămâne cântec viu… și-atât îl pot.

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Pentru hoţi folosesc sula.

Şi îi trag pe toţi în ea,

Ca să simtă sula mea.

Şi îi las să pătimească,

Până mor să chinuiască.

De furat ei să se lase,

De vor de sulă să scape.

Că astfel milă de ei n-am,

Şi îi omor întregul neam.

De cei ce oamenii îi fură,

Pentru ei am scârbă, ură.

Şi am să îi trag pe toţi în ţeapă,

Şi de nimeni nu îmi pasă.

Că am să scap ţara de hoţi,

De trântori şi neghiobi !

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU

Secată de sărăcie,

De boală și anarhie,

C-o justiție  beteagă

Un popor ,o țară întreagă

Osândit la moarte lentă...

De corupție și șpagă.

Cremator pentru bătrâni 

Într-o lume de nebuni.