Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Poems in the same category
Eliberare
Sunt,simt,traiesc
Privesc spre cerul noptii
Poate primesc cate -un raspuns
De-al lunii soapte involburate,
In ploi de stele pasuita .
Cuvinte curg grabit prin minte
Si tot alerg spre ele
Sa pot sa prind un adevar
Ce poate m-ar salva
Sa nu mai ratacesc la nesfarsit
Prin firul vietii ravasit
As vrea...
Seninul diminetii sa ma cuprinda in vis
As vrea ...
Sa ma trezeasca intr-un paradis
Dansand parca cu norii
Si razele de soare
Intreaga mea fiinta
Sa sufle a usurare .
Ultimul vis
Un vis cumplit și uimitor
Aseară am avut
Căci m am privit râzând
Cum mor,
Și tare mi a plăcut.
Și tare mi as fi dorit
Să nu mă mai trezesc,
Dar culmea...m am trezit
Și astăzi..nu zâmbesc .
De ar fi să nu mă mai trezesc
În seara asta ,eu aș ști
Că cei pe care îi iubesc
Lipsa nu îmi vor simții..
Adesea mă gândesc că poate,
Eu nu contez pe acest pământ
Plângând ,lăsând capul pe-o parte
Mi aș spune ultimul cuvânt..
Retragerea
În uniforma grea, timpul s-a scurs,
Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.
Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,
Retrag pasul din linia militară.
Echipamentul cândva purtat cu mândrie,
Azi e depus, în amintiri înfășurat.
Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,
Dar acum în inima mea, altceva bate.
În ochii mei se oglindește amurgul,
De pe câmpia militară, privind în trecut.
Gândurile mele, ca stelele din cer,
Își găsesc drumul, către un nou început.
Am luptat cu devotament și cinste,
În uniforma de culori strălucitoare.
Dar acum, inima își caută liniștea,
Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.
Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,
Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.
Prin prisme diferite privind destinul,
Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.
Din lumea militară, trec acum în alt univers,
Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.
În fiecare pas, îmi simt eliberarea,
Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.
O nouă pagină se deschide în cartea vieții,
Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.
Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,
Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Cioburi
Oglinzi fragile se fac bucățele,
Reflexia-i din ce în ce mai mică.
Nu îmi aud nici gândurile mele,
Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.
Acum de cioburi plină e podeaua,
Nici muzica nu prea mă mai ajută.
Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,
Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.
Nu-i prima oară, nu e deja vu,
Când adun cioburi zis și ,,sentimente".
Și ma tot mint că e normal, dar nu,
Nu e normal să rămâi cu fragmente.
Și toate cioburile, speranțe pierdute,
Pline de sânge că tot calc pe ele.
Și toate rănile ce nu pot fi cusute,
Sunt cicatrici ce sting visele mele.
Inima mea, și ea, o vază de cristal,
Frântă de chinuri și speranțe mute.
Simt că durerile sunt semne de final,
În soarta mea, doar linii absolute.
Dar încă mai adun și cioburi risipite,
Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.
Dar timpul fură clipe infinite,
Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.
Eliberare
Sunt,simt,traiesc
Privesc spre cerul noptii
Poate primesc cate -un raspuns
De-al lunii soapte involburate,
In ploi de stele pasuita .
Cuvinte curg grabit prin minte
Si tot alerg spre ele
Sa pot sa prind un adevar
Ce poate m-ar salva
Sa nu mai ratacesc la nesfarsit
Prin firul vietii ravasit
As vrea...
Seninul diminetii sa ma cuprinda in vis
As vrea ...
Sa ma trezeasca intr-un paradis
Dansand parca cu norii
Si razele de soare
Intreaga mea fiinta
Sa sufle a usurare .
Ultimul vis
Un vis cumplit și uimitor
Aseară am avut
Căci m am privit râzând
Cum mor,
Și tare mi a plăcut.
Și tare mi as fi dorit
Să nu mă mai trezesc,
Dar culmea...m am trezit
Și astăzi..nu zâmbesc .
De ar fi să nu mă mai trezesc
În seara asta ,eu aș ști
Că cei pe care îi iubesc
Lipsa nu îmi vor simții..
Adesea mă gândesc că poate,
Eu nu contez pe acest pământ
Plângând ,lăsând capul pe-o parte
Mi aș spune ultimul cuvânt..
Retragerea
În uniforma grea, timpul s-a scurs,
Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.
Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,
Retrag pasul din linia militară.
Echipamentul cândva purtat cu mândrie,
Azi e depus, în amintiri înfășurat.
Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,
Dar acum în inima mea, altceva bate.
În ochii mei se oglindește amurgul,
De pe câmpia militară, privind în trecut.
Gândurile mele, ca stelele din cer,
Își găsesc drumul, către un nou început.
Am luptat cu devotament și cinste,
În uniforma de culori strălucitoare.
Dar acum, inima își caută liniștea,
Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.
Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,
Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.
Prin prisme diferite privind destinul,
Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.
Din lumea militară, trec acum în alt univers,
Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.
În fiecare pas, îmi simt eliberarea,
Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.
O nouă pagină se deschide în cartea vieții,
Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.
Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,
Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Cioburi
Oglinzi fragile se fac bucățele,
Reflexia-i din ce în ce mai mică.
Nu îmi aud nici gândurile mele,
Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.
Acum de cioburi plină e podeaua,
Nici muzica nu prea mă mai ajută.
Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,
Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.
Nu-i prima oară, nu e deja vu,
Când adun cioburi zis și ,,sentimente".
Și ma tot mint că e normal, dar nu,
Nu e normal să rămâi cu fragmente.
Și toate cioburile, speranțe pierdute,
Pline de sânge că tot calc pe ele.
Și toate rănile ce nu pot fi cusute,
Sunt cicatrici ce sting visele mele.
Inima mea, și ea, o vază de cristal,
Frântă de chinuri și speranțe mute.
Simt că durerile sunt semne de final,
În soarta mea, doar linii absolute.
Dar încă mai adun și cioburi risipite,
Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.
Dar timpul fură clipe infinite,
Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.
Other poems by the author
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Cotidian
sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine
muriseră demult
la scurt timp după naștere
nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept
să scoată un țipăt
și-n locul lor s-a așezat liniștea
confortul cotidian
amiba Naegleria fowleri
care devorează nevăzută de nimeni
ca pe o bucată de brânză
creierul
.
e zvârcolirea dramatică a gândului
.
lepădarea apostoliror de Christos
.
neîncrederea
.
lipsa de orizont al culegătorului de smaralde
oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole
și egoismul femeilor sterpe
nu arunci cu piatra în eroul căzut
s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine
întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi
mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor moarte
(paradoxal!)
.
definiția cărnii
face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei
în care colcăie toate mizeriile lumii
omul
de departe
ilustrează perfect mizeria infinită a speciei
viața
boala incurabilă a umanității
purtând la vedere stigmatul tragic al morții
.
prezentul
un rânjet…
Fake news
imaginea lumii revărsându-se peste ochii noștri
din ecranele televizoarelor
din sticla ferestrelor
sau din ochiul de ciclop al Internetului
îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului
asupra minții
.
o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității
până la urmă
.
un film science fiction fără sfârșit
cu milioane și miliarde de episoade
.
nimic coerent însă
.
cel mult
o simplă îngrămădire de imagini
reprezentând cam aceleași locuri
cam aceleași lucruri
cam aceeași oameni
.
adevărata lume e alta
câteva palme de pământ
câteva fețe cunoscute
.
le poți număra pe degete
.
o viață versatilă
ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi
împărțită între un supermarket
un loc de muncă
.
și
poate
un strop de dragoste
.
de neînțeles
.
o lume surprinsă în selfie-uri
frivole
despre cum suntem sau am vrea să fim
.
fără nicio speranță
până la greață…
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Cotidian
sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine
muriseră demult
la scurt timp după naștere
nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept
să scoată un țipăt
și-n locul lor s-a așezat liniștea
confortul cotidian
amiba Naegleria fowleri
care devorează nevăzută de nimeni
ca pe o bucată de brânză
creierul
.
e zvârcolirea dramatică a gândului
.
lepădarea apostoliror de Christos
.
neîncrederea
.
lipsa de orizont al culegătorului de smaralde
oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole
și egoismul femeilor sterpe
nu arunci cu piatra în eroul căzut
s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine
întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi
mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor moarte
(paradoxal!)
.
definiția cărnii
face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei
în care colcăie toate mizeriile lumii
omul
de departe
ilustrează perfect mizeria infinită a speciei
viața
boala incurabilă a umanității
purtând la vedere stigmatul tragic al morții
.
prezentul
un rânjet…
Fake news
imaginea lumii revărsându-se peste ochii noștri
din ecranele televizoarelor
din sticla ferestrelor
sau din ochiul de ciclop al Internetului
îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului
asupra minții
.
o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității
până la urmă
.
un film science fiction fără sfârșit
cu milioane și miliarde de episoade
.
nimic coerent însă
.
cel mult
o simplă îngrămădire de imagini
reprezentând cam aceleași locuri
cam aceleași lucruri
cam aceeași oameni
.
adevărata lume e alta
câteva palme de pământ
câteva fețe cunoscute
.
le poți număra pe degete
.
o viață versatilă
ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi
împărțită între un supermarket
un loc de muncă
.
și
poate
un strop de dragoste
.
de neînțeles
.
o lume surprinsă în selfie-uri
frivole
despre cum suntem sau am vrea să fim
.
fără nicio speranță
până la greață…
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…