Gânduri de Crăciun
În toiul iernii, când gerul cuprinde,
Și grijile ne-apasă ca niște mărgele,
Să ne adunăm la căldură, în familie,
Și să uităm de lume, măcar o clipă.
Să ne amintim de bine, de râs și de joc,
De momentele frumoase, de-a lungul anilor,
Să aprinde-o candelă și s-o facem cu dor,
Să credem într-un mâine, mai luminos și mai cald.
Sărbători fericite!
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 25 decembrie 2024
Vizualizări: 185
Poezii din aceiaşi categorie
Cugetări!
Privește doar în sus,
Cand pe jos ești,
Nu te lăsa răpus,
De practici mișelești!
Împarte bunătate,
Celor cu nevoi,
Și tu vei avea parte,
Însutit înapoi!
Iartă fără regret,
Dar nu uita,
Că doar făina are preț,
Tărâța nu trece sita!
Tot timpul să gândești,
Dar nu cu voce tare,
De vrei să-i potolești,
Pe cei cu gura mare!
Prietenii să-i numeri,
Pe degetele mâinii,
Aruncă de pe umeri,
Poverile lumii!
Fii cu prudență-n toate,
Și limite să-ți pui,
Învața multă carte,
De vrei să te impui!
Urcă treaptă cu treaptă,
Dar nu sta agățat,
Și te întreabă-n șoaptă,
Nu sunt prea sus...cocoțat?
De vrei să ajungi în fața,
Fără a da din coate,
Rămâi modest în viața,
Și crede în dreptate!
..............................
Scrise de Cezar!
Pe curând!
Ne-am lipit de pământ și-am uitat Cerul
Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,
Uitând de zbor, uitând de stele,
Privirea jos, spre lut murdar,
Am dat uitării Cerul clar.
Cu mâini întinse doar spre tină,
Am strâns comori ce se termină,
Iar sufletul, tăcut și plâns,
Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.
Ne cheamă Cerul, blând, ușor,
Să ne ridicăm din lutul lor,
Dar pașii noștri sunt prea grei,
Și-am rătăcit pe alte căi.
Hai, ridicăm privirea-n sus,
Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,
Pământul trece, norii pier,
Dar veșnic stă deschis un Cer.
Epigrame XXVI
Metamorfoză
Leit Cleopatra arată-n pat,
Zgândărind al meu hormon,
Dar după ce s-a demachiat,
Am zis că-i Tutankamon.
Plată şi răsplată
M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,
Şi lenjerie fină de bumbac,
Că dacă-o fi să mă apropii,
Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.
Unui contabil
N-a avut discernământ,
Zilnic făcând compromis,
Și-a plecat de pe pământ,
Cu bilanțul... neînchis.
Unei vânzătoare
Fura la cântar sever,
Vămuind tot ce-a putut,
Însă când s-a dus în cer,
Vămile, nu le-a trecut.
Pe mormântul lui Stefan cel Mare
Aici zace Ștefan Vodă,
Cel mai mare domnitor,
Care-a instaurat o modă,
Unde dormi, faci un fecior.
Pe mormântul lui A. I. Cuza
Aici doarme Cuza Vodă
Care, când făcea safteaua,
Îmbrăca domneasca robă,
Şi te prindea cu ocaua.
Unui speolog
A plecat un speolog,
Şi-a ajuns în toiul serii,
În patul unui omolog,
Lângă peștera Muierii.
Visuri
Cocoșul meu cânta întruna,
Visând, bătu-l-ar vina,
Că va petrece toată luna,
Pe vârful muntelui Găina.
Prohibiție pe Siret
Plecă cu barca în aval,
Să pescuiască în secret,
Şi-l răsturnă c-un val,
Siretul pe șiret.
Dorință - varanul are doi ficați
Mi-aș dori varan să fiu,
Când mă duc să beu,
Să am prins în circuit,
Doi ficați și eu...
Surpriză
O discutau pe ulicioară,
Că ar fi femeie ușoară,
Dar nu știe nimenea,
Că de-o lună, ea e grea.
În închisoarea timpului.
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De marea albastră?...
Gulere albe
Îi erau valurile
Şi cerul oglindă...
Acum noi,
În închisoare,
Doar ochi cu gratii avem,
Şi dorinţe: guri lacome,
Ce muşcă din vânt...
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De nisipul acela fin?...
Te priveam zâmbind,
Şi,din palma deschisă,
În briză îl lăsam să cadă...
Caliatis,
Îţi mai aduci aminte
De Centaurul acela sălbatic,
Ce cânta din fagot?...
În cerc îi dansau zânele tinereţii,
Şi-n jur înflorea fericirea...
Caliatis,
Vom mai retrăi vreodată
Visul scoicilor??...
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Cugetări!
Privește doar în sus,
Cand pe jos ești,
Nu te lăsa răpus,
De practici mișelești!
Împarte bunătate,
Celor cu nevoi,
Și tu vei avea parte,
Însutit înapoi!
Iartă fără regret,
Dar nu uita,
Că doar făina are preț,
Tărâța nu trece sita!
Tot timpul să gândești,
Dar nu cu voce tare,
De vrei să-i potolești,
Pe cei cu gura mare!
Prietenii să-i numeri,
Pe degetele mâinii,
Aruncă de pe umeri,
Poverile lumii!
Fii cu prudență-n toate,
Și limite să-ți pui,
Învața multă carte,
De vrei să te impui!
Urcă treaptă cu treaptă,
Dar nu sta agățat,
Și te întreabă-n șoaptă,
Nu sunt prea sus...cocoțat?
De vrei să ajungi în fața,
Fără a da din coate,
Rămâi modest în viața,
Și crede în dreptate!
..............................
Scrise de Cezar!
Pe curând!
Ne-am lipit de pământ și-am uitat Cerul
Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,
Uitând de zbor, uitând de stele,
Privirea jos, spre lut murdar,
Am dat uitării Cerul clar.
Cu mâini întinse doar spre tină,
Am strâns comori ce se termină,
Iar sufletul, tăcut și plâns,
Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.
Ne cheamă Cerul, blând, ușor,
Să ne ridicăm din lutul lor,
Dar pașii noștri sunt prea grei,
Și-am rătăcit pe alte căi.
Hai, ridicăm privirea-n sus,
Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,
Pământul trece, norii pier,
Dar veșnic stă deschis un Cer.
Epigrame XXVI
Metamorfoză
Leit Cleopatra arată-n pat,
Zgândărind al meu hormon,
Dar după ce s-a demachiat,
Am zis că-i Tutankamon.
Plată şi răsplată
M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,
Şi lenjerie fină de bumbac,
Că dacă-o fi să mă apropii,
Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.
Unui contabil
N-a avut discernământ,
Zilnic făcând compromis,
Și-a plecat de pe pământ,
Cu bilanțul... neînchis.
Unei vânzătoare
Fura la cântar sever,
Vămuind tot ce-a putut,
Însă când s-a dus în cer,
Vămile, nu le-a trecut.
Pe mormântul lui Stefan cel Mare
Aici zace Ștefan Vodă,
Cel mai mare domnitor,
Care-a instaurat o modă,
Unde dormi, faci un fecior.
Pe mormântul lui A. I. Cuza
Aici doarme Cuza Vodă
Care, când făcea safteaua,
Îmbrăca domneasca robă,
Şi te prindea cu ocaua.
Unui speolog
A plecat un speolog,
Şi-a ajuns în toiul serii,
În patul unui omolog,
Lângă peștera Muierii.
Visuri
Cocoșul meu cânta întruna,
Visând, bătu-l-ar vina,
Că va petrece toată luna,
Pe vârful muntelui Găina.
Prohibiție pe Siret
Plecă cu barca în aval,
Să pescuiască în secret,
Şi-l răsturnă c-un val,
Siretul pe șiret.
Dorință - varanul are doi ficați
Mi-aș dori varan să fiu,
Când mă duc să beu,
Să am prins în circuit,
Doi ficați și eu...
Surpriză
O discutau pe ulicioară,
Că ar fi femeie ușoară,
Dar nu știe nimenea,
Că de-o lună, ea e grea.
În închisoarea timpului.
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De marea albastră?...
Gulere albe
Îi erau valurile
Şi cerul oglindă...
Acum noi,
În închisoare,
Doar ochi cu gratii avem,
Şi dorinţe: guri lacome,
Ce muşcă din vânt...
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De nisipul acela fin?...
Te priveam zâmbind,
Şi,din palma deschisă,
În briză îl lăsam să cadă...
Caliatis,
Îţi mai aduci aminte
De Centaurul acela sălbatic,
Ce cânta din fagot?...
În cerc îi dansau zânele tinereţii,
Şi-n jur înflorea fericirea...
Caliatis,
Vom mai retrăi vreodată
Visul scoicilor??...
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Alte poezii ale autorului
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
Ziua albastra
În zori de zi, când cerul se trezește,
O albastră poveste în suflet pătrunde.
Cuibăresc razele în nori de mătase,
Și-n adierea vântului, visul ascunde.
Ziua albastră, senină și caldă,
Cu a sa tihnă, inimile vrajește.
O simfonie de culori se desfășoară,
În fiecare rază, viața se ivește.
Câmpii de azur se întind la orizont,
Păsări cântătoare se leagănă ușor.
În albastrul senin, gânduri se desprind,
Ca aripile viselor, să zboare în zbor.
În albastrul ochilor, stele strălucesc,
În vălul serii, liniștea se prelinge.
Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,
Cu fiecare clipă, povestea se țese.
Poezia zilei albastre, ca un ecou,
Îmbrățișează lumina și visele noastre.
O simfonie a culorii, un tablou viu,
Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.
Singuratate
În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,
Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.
Printre ecouri de pasăre fără glas,
Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.
Prin străzi pustii și inimi abandonate,
Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.
Ochii nopții mă privesc rece, distanți,
Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.
În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,
Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.
Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,
Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.
Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,
Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.
Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,
Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.
În inima nopții, când stelele își țes poveștile,
Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.
Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,
Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
Ziua albastra
În zori de zi, când cerul se trezește,
O albastră poveste în suflet pătrunde.
Cuibăresc razele în nori de mătase,
Și-n adierea vântului, visul ascunde.
Ziua albastră, senină și caldă,
Cu a sa tihnă, inimile vrajește.
O simfonie de culori se desfășoară,
În fiecare rază, viața se ivește.
Câmpii de azur se întind la orizont,
Păsări cântătoare se leagănă ușor.
În albastrul senin, gânduri se desprind,
Ca aripile viselor, să zboare în zbor.
În albastrul ochilor, stele strălucesc,
În vălul serii, liniștea se prelinge.
Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,
Cu fiecare clipă, povestea se țese.
Poezia zilei albastre, ca un ecou,
Îmbrățișează lumina și visele noastre.
O simfonie a culorii, un tablou viu,
Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.
Singuratate
În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,
Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.
Printre ecouri de pasăre fără glas,
Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.
Prin străzi pustii și inimi abandonate,
Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.
Ochii nopții mă privesc rece, distanți,
Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.
În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,
Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.
Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,
Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.
Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,
Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.
Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,
Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.
În inima nopții, când stelele își țes poveștile,
Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.
Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,
Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.