Reîntoarcere

Se pregătește iarăși toamna, 

Cu gânduri colorate în pastel,

Să se așeze blând, purtându-și lin coroana,

Ca o icoană sfântă ținută-ntr-un castel

Cete de culori complementare se răresc, 

Rând pe rând, încet ne părăsesc,

Ce n-aș da să mai privesc o dată vara,

Cum schimbă fețe triste, ce brusc se-nveselesc! 

E totuși cerc, spirală, vrem, nu vrem,

Să cadă peste noi culorile-analoage,

Punând covoare foșnitoare sub picioare, 

E totuși altă muzică și iarăși un alt gen

O, toamnă necesară, adu-ne mult răgaz,

Să nu ne plictisim de soarele-n amiază, 

Și pune gânduri noi, curate, cu fiecare pas,

S-avem o altă vară, o vară cu mult haz!

Ce simple culori, își vorbesc în eseu

Cum să petreacă, atât tu cât și eu

Un simplu apus să privim, e un nucleu

Spre un alt cer, o altă toamnă și vară mereu

Marius Ene, August, Polonia 

Echilibrul existențial are nevoie de momente extreme pentru a rămâne constant și funcțional.

Marius Ene, Aprilie 2026, Turcia

Tac și tic, ușor dramatic,

Acele de ceas o spun

Când se mișcă sistematic,

Ticăie neobosite, se rotesc, dar nu scot fum

Înapoi ori înainte, tac și tic neîncetate,

Cântă monoton, etern în propriile cuvinte

Marius Ene, Iulie 2025, Polonia 

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

Cred într-o singură viața,

De aceea privesc cerul,și marea,

Lăcrimez in această dimineață,

Tresar ascultând melodia clipei,

Dansez pe ritmul fericirii că sunt 

Și al tristeții că nu voi mai fi..

Cred într-o singură viața,

Și o iubesc cu disperare,

Deși uneori obosesc trăind,

Dar e minunat a iubi,

A fi iubit,a simți frumos,

Mi-e frig uneori de temeri ,

Dar îmi deschid aripile și zbor 

Deoarece cred într-o singură viața..

E dimineața?Îmi șterg lacrima și zâmbesc:

Trăiesc..,și deja mi-e dor de clipa de azi..

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

față de lucruri și oameni

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

forma mea se schimbă în fiecare zi

după cum răsare Soarele

sau cântă păsările

încerc zădarnic să rămân în mine

în omul de-acum

să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului

memoria mea asimptotică

ancestrală

acea de vânător

de culegător de fructe și scalpuri

sărind din epocă în epocă

din genă în genă

și  regăsindu-mă mirat pretutindeni

în tot ce-am fost de-a lungul  milioanelor de ani de istorie

adunat la un loc

într-o arhivă a evoluției

digitalizată

inaccesibilă înțelegerii mele

împovărătoare

infiltrându-se insidios

 în locurile mele de restriște

în arborele meu genealogic de la Facere

desconspirînd omul cavernelor

canibalul

regele zeu al  Egiptului

creștinul din amfiteatrele romane

sfârtecat de leii

gladiatorul nemilos

migratorul sălbatic        

maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre

renascentistul îndrăgostit de arte

internautul perplex și extatic

da

forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții

într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente

din mine

care mă înspăimântă

descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur

în măsură să-mi asum viața

n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic

deschis cu mult înainte de naștere…

e noapte e frig 
si nu doar afara 
ma doare si strig 
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti 
caci nu vreau sa vad 
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit 
e omul pierdut 
si cel negasit