Absentul imi șoptește

Te port în clipele târzii

Ca pe-o lumină ce se stinge,

Și-n liniștea din nopți pustii

Îți simt absența cum mă-nvinge.

 

Nu știu de ești sau nu mai ești

În lumea-n care eu mai ard,

Dar dorul meu, de-l întâlnești, 

Ți-ar spune tot de unde cad.

 

Că te-am iubit fără măsură,

Cu-un suflet simplu, ne-nțeles,

Și azi, în marea de tăcere,

Sunt doar un nume necules.

 

Iar mintea, valuri ce se frâng,

Mă poartă-n cercuri fără rost,

Îmi spune blând că nu mai sunt,

Apoi mă-ntreabă cine-am fost.

 

Și poate tu, sub alt apus,

Trăiești senin, fără să știi

Că-n mine timpul s-a supus

Unei lumi unde nu-mi aparții 


Category: Love poems

All author's poems: Florin Dumitriu poezii.online Absentul imi șoptește

Date of posting: 30 April

Added in favorites: 26

Comments: 4

Timp de citire: ~2 min.

Views: 910

Log in and comment!

Comments 4

Îndrăznesc să vă sugerez un final: unei lumi unde nu mai vii. Curge puțin mai natural,cred eu. Dar strofa finala e oricum puternica,profundă,memorabila,felicitări!!!
O poezie frumoasa, cu un aer nostalgic puternic și imagini minunate. Ultima strofă e puternica ,profundă ,foarte frumoasa, închide minunat poezia. Mulțumesc din inimă pentru aprecierea poeziei mele..
maya31

maya31

Ai o cadență foarte frumoasă și curgătoare... mi-a plăcut!

Other poems by the author

Epilog

Odată, locul acesta era plin de râsete,
Acum doar ecourile rămân.
Timpul, ca un vânt rece, a luat tot ce a fost,
Dar în fiecare colț încă mai trăiesc umbrele.

More ...

Efect Antihalo

Îți sunt efect antihalo,
Te readuc înapoi în abis,
Dictând portative pierdute-n ecou
Mă seduci cu vorbe irbis.


Lasă-mă să te duc acolo circumscris,
Unde nu duce nicăieri.
Să poți simți totul într-un fel precis:
“Pietre seci în serile reci”

 

Privind luminile murind pe rând,
Îți prezentam ca un copil,
Clipele tale triste zburând
În ale mele întunerici.

 

Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai întreb altă dată…
Invocându-mă, mă chemi
Din adâncul pierdutelor judecăți.



More ...

E târziu

E târziu, și moartea ne privește calm

Cum ne sărutăm peste întrebări goale,

Iubirea noastră e un vechi psalm

Scris pe pielea unor timpuri moarte.

 

Ți-am pus pe umeri frica mea de vid,

Să nu mă înghită când te pierd,

Tu mi-ai fost adevărul lucid

Care mă ucide blând când îl cred.

 

Iubirea e un gând ce-și sângerează sensul,

Un sicriu în care dorm două conștiințe,

E dorința de a-ți deveni universul

Și groaza de a-ți deveni dependență.

 

E târziu, și suntem vii doar din greșeală,

Ca o rugăciune care nu mai știe cui se spune,

E târziu... și sângele meu incă te rostește,

Ca pe o lege scrisă-n blestem și vină,

 

More ...

Negustor de speranță

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

 

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

 

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

 

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

 

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

 

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

 

Îi dau borcanul.

 

Și rămân, din nou, cu nimic.

 

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

 

Eu rămân.

 

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

 

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

 

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

 

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

 

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

 

 

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

 

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

 

 

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

 

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

 

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

 

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

 

Nu mai vând nimic.

 

Acum, învăț să păstrez.

 

 

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

 

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

 

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

 

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

 

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

More ...

Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

 

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

 

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

 

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

 

În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,

Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.



More ...

Dulce crin, parfum de dor

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

 

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

 

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

 

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

 

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...



More ...

Poems in the same category

Credeai

 

Credeai că las să moară

Ale iubirii sacre clipe,

Când gândul fuge ca un fulger

Să te cuprindă dulce,

Cu ale mele versuri de amor?

Iubito îl rog mereu pe Dumnezeu

Să mi te lase veșnic cu iubire!

Să nu te mute ca pe o zeiță,

În Cer la vreun zeu hain,străin și rece...

Nu știe El cât te iubesc?

Că te doresc a mea soție?

Și ce să-i dăruiesc eu muritorul,

Celui ce are infinitul,

Cum să-l corup pe Dumnezeu?

Mai bine am să-ți scriu nemuritoare versuri de iubire,

Poate așa am să ajung la pieptul tău...!

(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

More ...

O scrisoare pierdută

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

 

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

 

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

 

More ...

Inima mea

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

 

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

 

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

 

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

 

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

More ...

Noaptea perseidelor

Poeții scriu atâta despre stele,

Luceafărul, sau cele căzătoare...

Poate că-și văd virtuțile în ele

Și-n mitul cum c-ar fi nemuritoare.

 

Sau poate le simt razele pe piele,

Și le transmit în versuri translucide,

Și zboară printre gratii și zăbrele 

Cu capu-n nori, sub ploi de perseide.

 

Căci lor, celor ce scriu, le cad în mână,

Când greierii le cântă serenade,

Iar ce-i înalt, necunoscut, i-alină 

La fel de mult ca tot ce pot să vadă.

More ...

De când te cunosc

De când te cunosc,

din apus până-n zori,

îmi duc existența

plutind printre nori.

 

Și-atât că tu ești

tot ce și eu sunt,

încât mă împiedic

să te întâlnesc…

cad oameni ca mine

din nori,

pe pământ.

 

Din nori ca mătasea

mă arunc într-un zbor,

ca într-o bătaie din palme,

și mă așez lângă tine,

să-ți spun cât mi-ești de dragă

în fața unei mări calme.

 

Să ne audă marea,

dar nu oricum,

toate mările unite

la un loc,

să ne audă nisipul,

scoicile și peștii din larg,

iar eu

să-ți spun în timp ce

toate astea ne privesc,

ce n-am știut niciodată

să spun altfel,

 

că te iubesc.

 

Tu mă primești în ochișorii tăi,

să nu-mi fie șederea

pe pământ străină,

iar eu mă prăbușesc

în brațele tale,

dulcea mea lumină,

trăgându-mă din ger

bătăile alerte ale inimi tale,

ajung la mine pe tâmplă,

și mă înalță acum și mai sus de cer.

 

Iar când vântul, nebunul,

se joacă prin părul tău

și-ți mângâie obrazul,

aș vrea să fiu gelos pe el,

dar îl las…

fiindcă atunci când nimeni

nu se mai uită la noi,

eu și vântul

te mângâiem amândoi pe obraz.

 

Tu, suflet drag,

tu, fata mea frumoasă,

dacă m-ai întreba

unde aș vrea să-ți spun

pentru prima dată

că te iubesc,

 

ți-aș spune:

 

la malul unei mări calme,

într-o armonie solemnă,

cu tălpile în nisip,

cu scoici ascunse pe jumătate

în țărm,

cu peștii trecând prin albastru

și cu mine, soarele, marea…

topindu-ne de dragul tău.

(mai mult eu)

 

(Somn ușor 🐥)

More ...

Dans

Vino în pas de vals

În noaptea înstelată,

În pașii mici de dans

Pe mormânt să-mi treci odată.

Iar în urma-ți să răsară

Chiar și-o floare — e de-ajuns,

Pe calea mea interstelară

Să nu rămân singur neplâns.

Tu nu știi de când sunt stins,

Sub ce pământ mă odihnesc,

Dar al meu dorul neînvins

Nici când n-am să-l sfârșesc.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍