Rătăcit prin umbre

Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.

Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?

Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.

Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.

Parcă și ceru-i mai clar când îmi zâmbești,

Și vântul parcă-mi știe numele pe buze,

În ochii tăi mă pierd ca-n alte povești

Unde iubirea nu cunoaște scuze.

Te port în sânge ca pe-o rugă vie,

Ca pe un cântec care nu mai tace,

În tine timpul uită să mai fie,

Și lumea pare simplă când te face.

Când mâna ta îmi caută tăcerea,

Îmi scrii pe piele versuri fără glas,

Iar cerul își deschide larg vederea

Să ne privească îndrăgostiți fără glas.

Dacă iubirea e o mare frântă,

Atunci eu sunt corabia ta-n derivă,

Cu tine orice rană-mi pare sfântă,

Și orice noapte pare mai naivă.

Parcă și ceru-i mai clar când ești aproape,

Și stelele se-aprind doar pentru noi,

Iar dragostea, în mii de alte șoapte,

Îmi spune simplu: „Iubirea nu e veșnică-n doi.”

Nu m-am născut din aur, ci din rugină,

Din pumnul strâns al celor fără vină.

Mi-au ars cuvintele pe limbă, dar n-am tăcut —

Căci tăcerea e un lanț ce-ți rupe sufletul mut.

Am mers desculț prin sângele altora,

Am văzut cum se ridică ziduri din lacrimi și ordine false.

Și totuși, am ales cu inima spartă să fiu de partea celor călcați în pulbere,

Chiar dacă lumea mă scuipă și mă ceartă.

Când voi fi carne frântă sub pământ,

Să nu-mi puneți flori — puneți jurământ:

Că n-o să lăsați dreptatea să moară de foame,

Nici să fie vândută pe două icoane.

Până la ultima suflare, voi fi cu cei asupriți,

cu vocile arse, cu visurile strivite,

Cu ochii care plâng fără să ceară nimic —

Doar o fărâmă de lume

Unde omul nu mai calcă omul,

ci-l ridică.

 -Dialog din spatele zăbrelelor minții

(dialog poetic)

(Lumina e slabă. O cameră albă. Un om legat, în cămașă de forță.

În fața lui — un doctor. Halat, caiet, calmul prefăcut al rațiunii.)

NEBUNUL:

Ți s-a dat puterea să vindeci,

dar ți-ai pus mâinile în buzunar,

că e mai comod să numeri bani

decât bătăi de inimă.

DOCTORUL:

Vorbești din febră.

Nu toți pot salva pe toți.

Unii trebuie doar să observe.

NEBUNUL:

Ți s-a dat cuvântul,

dar l-ai folosit ca pe o armă.

Ai făcut din el o haină curată

cu care îți acoperi tăcerea.

DOCTORUL (notând):

Halucinații.

Transfer de vină.

NEBUNUL (îl privește fix):

Nu, doctore.

Tu nu înțelegi —

eu sunt doar gura prin care vorbește ceea ce ai ucis în tine.

(Tăcere. Doctorul ridică privirea. Prima fisură în calm.)

NEBUNUL (apropiindu-se ușor, voce joasă):

Crezi că mă ții legat, doctore,

dar tu ești cel cu lanțurile în suflet.

Eu doar le port la vedere.

(Doctorul încremenește. Nebunul zâmbește vag.)

NEBUNUL:

Tu mă privești ca pe un caz,

dar eu te văd cum erai când încă mai visai —

înainte să-ți pui halatul ca pe o armură.

(Doctorul rămâne nemișcat. Respirația i se taie.)

NEBUNUL (calm):

Ești om.

Adică jumătate creator,

jumătate scuză.

Un zeu care n-a avut stomac

să rămână zeu.

DOCTORUL (abia se ține):

Destul!

Ești bolnav, nu profet.

NEBUNUL:

Ai puterea de-a iubi

și alegi să posezi.

Ai puterea de-a tăcea

și alegi să urli.

Ai puterea de-a construi un sens

și alegi o dramă.

(Doctorul se oprește. Privirea i se goleşte.)

NEBUNUL:

Pentru că binele cere arhitectură,

iar răul doar un impuls.

Și tu ești leneș,

nu rău.

(Doctorul respiră greu. Îi tremură mâinile. Cuvintele nu-i mai ies.)

DOCTORUL (șoptind, pierdut):

De unde… știi?

NEBUNUL:

Leneș de suflet,

de gând,

de sens.

Îți tremură lumina în ochi,

dar o stingi cu un gest —

ca să pari tare.

Dar lumina nu doare,

doare oglinda

când te vezi fără mască.

(Doctorul lasă caietul jos. Lumina scade. Nebunul tace. O tăcere lungă.)

DOCTORUL (încercând să râdă, dar vocea îi tremură):

Eu... nu sunt nebun.

Eu doar...

diagnostichez.

(Se privește în oglinda mică de pe perete. Respirația i se rupe.

Nebunul îl privește liniștit.)

NEBUNUL (cu un zâmbet blând):

Așa încep toți, doctore.

(Doctorul face un pas înapoi. Lumina palpită. O umbră se proiectează pe perete — acum, doctorul pare cel legat.

Nebunul rămâne nemișcat, calm. Lumina cade doar pe el.)

NEBUNUL (în șoaptă):

Vezi?

Adevărul nu înnebunește omul.

Doar îl dezbracă.

(Lumina se stinge complet.)

Tu te-ai născut din praf de stele,

Doar ca să zbori la infinit.

Tu ești și lună, ești și soare,

Precum o rară artă de nedefinit.

Femeile vin fără motiv,

Ca focul care nu explică.

Datoriile... exact, precis,

Cu data scrisă și semnătură mică.

Femeile ard, nu se justifică,

Nu cer nimic, nu fac bilanț.

Datoriile știu să strângă,

Să ceară totul… elegant.

Unele nasc sens din nimic,

Celelalte cer dovadă.

Două adevăruri, fără pact,

Care nu se iartă, nu se-mpacă.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Stateam in stand citind o carte
Ma simteam ca-n pustietate
Cuvintele purtandu-ma departe:
"Singur, n-ai succes, barbate!"

Citind desprea asta, am zis tare:
"Houston, avem o problema mare!
Atatea femei am pus la incercare
Niciuna nu a putut insasi fi in stare
Sa fie langa mine cand ceva ma doare."

Hocus, pocus, de nicaieri
Imi amintesc asta, de parca ar fi ieri,
In fata mea, ca inceputul unei primaveri
O fata s-a infatisat cu placeri!

Ca sa vezi si sa nu crezi
Privirea blanda a unor ochi verzi
Te face uneori sa te panichezi
Dar in acelasi timp sa te minunezi.

Blonda tunsa scurt si scunda
Am ramas blocat o secunda
Cand am auzit o voce blanda
Mangaindu-ma precum o oda.

Sufletul mi-a inghetat
Cand afara am realizat
Ca ea e ce cautam cu adevarat
Si tocmai astazi s-a aratat.

Timpul trece si inca cum
Tot ma intreb daca-s nebun
Fiindca sunt singur si acum
Poate nu sunt suficient de bun?

Tot cu timpul e problema
Munca multa, vorba nema
Ne uitam ca la cinema
Cand si cum cunoastem tema?

Tot in naufragiul asta stam
In insulele noastre ne bagam
Si cu treaba ne aglomeram
Pana cand ne epuizam.

Tot ce vreau e sa ne imbarcam
Intr-o croaziera ca sa incercam
Sa vedem cum putem sa o dam
Noi doi, undeva, sa ancoram.

Stiu ca esti fata desteapta
Mi-am dat seama de prima data
Ca tu ai minte cat toate dintr-o ceata
Fiind unica si minunata.

Chit ca ai coarne si eu sageata
Suntem directi, nu vrem cearta
Muncim mult, vorbim cateodata
Dar nu conteaza, timpul asteapta.

Ce vreau ca tu sa intelegi
Este ca vreau sa ma alegi
Nu doar sa fim colegi
Ci sa fim iubiti, pe veci!

Poate par impertinent
Si, stiu, da, sunt insistent
Dar cand vad un pur talent
Nu am cum sa fiu absent!

Langa tine as fi un rege
Fiindca regina mea ar fi lege
Nimeni si nimic de aici nu o sa ma lege
Cum au facut-o ochii tai sufletul sa-mi inchege.

Uite, noi doi nu prea ne cunoastem
Dar, usor, usor, cand ne vedem
Vreau sa fim precum un ghem
Impletiti, in brate, sa ne strangem.

Zi de zi, pe galeria din Baneasa
Simt cum ma trazneste sansa
Sa ne vedem cum ne luam revansa
In fata cruzii sorti: nesansa.

Secretos, de felul meu
Sa ma deschid imi e tare greu
Dar acum secretul l-ai aflat
Sunt poetul consacrat!

Tot ce sper cat am "cantat"
Tu sa nu te fi combinat
Iar noi doi sa fim cu ceva legat
Pentru ca destinul ne-a prezentat!

Pe salteaua groasă a amintirilor

-praf de ani și tăceri adunate-

stau culcate lacrimi reci

și zâmbete macheate de timp.

Par vii,

dar sunt doar ecouri 

îmbrăcate în pielea trecutului.

Aștepți să treacă.

Dar clipa nu trece.

Clipa prinde rădăcină în tine

ca o iederă pe zidul unei case părăsite.

Calendarul își întoarce filele

ca un actor grăbit

care schimbă măști,

iar fiecare an promite

o primăvară nouă.

Dar în adânc iarna rămâne.

Eu m-am născut

exact în clipa

în care învățam să mor.

Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,

Dar te caut disperată prin aceste părți,

Și tot ce văd sunt numai cărți.

Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul

Cărțile ar fi detaliul.

Unde ești? Eu te aștept.

Tot ce faci este nedrept.

Chiar îți place să te joci,

Tu nu vezi că mă sufoci?!

M-am plictisit să tot aștept,

Eu nu mai pot să te accept.

Îmi pare rau, eu am plecat

Cerul s-a întunecat.

Pe drumul vechi, ce-l știam pe de rost,

Am trecut din nou, dar azi… a fost altfel.

Un nume a strălucit în vitrină ca un post:

Daniel – și inima-mi a tăcut solemn.

De câte ori l-am ocolit, nevăzut?

Câte pași l-au atins fără să-l știe?

Dar azi privirea mi-a căzut,

Și am simțit o chemare – o profeție.

Ca o șoaptă de soartă, un semn pe pământ,

Cu litere simple, dar încărcate de sens,

Și-n aceeași zi, destinul, tăcut,

L-a adus pe fratele meu cu tine – un dans imens.

Ești aproape, chiar dacă nu-mi vorbești,

Ești aici, chiar dacă nu mă știi pe de-a-ntregul.

Dar sufletul meu, ce tânjește și crește,

Simte pașii tăi venind, fără să-ți ceară reglul.

Universul te-a scris pe zidul banal,

Și mi-a arătat că banalul e magic,

Că dragostea vine întâi subtil, spiritual,

Și-apoi, pas cu pas, devine real – logic.