Citat

Din adâncuri spumante dorinți

Se dezlănțuie amețite splendori,

Răsărind din ale demiurgului bolți

Necistitele din vis comori.

Mă mai alintă un jint,

La un colț de suflet,

Că inima, nu mai poate duce,

De când singură bate pe căi pierdute.

Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...

Am să aleg să dorm profund pe veci.

Prea pierdut, prea rătăcit sunt

De la ultimul nostru...rămas bun...

Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?

În noaptea-n care luna plânge

 Cu lacrimi reci peste pământ,

 Mi-e inima o floare-n sânge,

 Un clopot frânt de-al tău cuvânt.

Ți-am pus în păr lumina verii,

 Și-n palme macii cei dintâi;

 Dar toamna, hoț la poarta serii,

 Mi te-a furat dintre statui.

Te caut încă-n apa lină

 În care cerul se răsfrângea;

 Dar numai umbra ta senină

 Mai știe unde mă durea.

Se scutur teii peste drumuri,

 Ca niște îngeri osteniți;

 Eu strâng din frunze vechi parfumuri,

 Tu strângi doar anii risipiți.

Mi-e dorul pasăre rănită,

 Ce bate-n cer fără hotar;

 Iubirea, pâine ne-mpărțită,

 Rămasă rece pe altar.

De-ai ști ce liniște mă doare,

 Ce viu e tot ce-a fost pierdut,

 Ai plânge fiecare floare

 Ce n-a-nflorit când te-am avut.

Și dacă timpul mă destramă

 Ca vântul spicele din lan,

 Eu tot îți voi rosti, prin vamă,

 Numele sfânt, din an în an.

Că sunt iubiri ce nu se-ngroapă

 Sub lespezi, ierni ori amintiri;

 Ele rămân adâncă apă

 În setea altor răsăriri.

Iar când voi adormi sub stele,

 Cu sufletul tăcut și frânt,

 Să știi: n-au fost mai grele rele

 Decât să te iubesc... tăcând.

Dorința de zbor mă ține prizonier,
Visul de libertate mi-e legat de pământ.
Războiul dintre ceea ce vreau și ce sunt,
E o luptă tăcută, în care mă pierd.

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...

Cum să trăiesc, cum să respir,

În noaptea ce mușcă, mă simt doar un fir.

Unde să mă duc, unde să mai stau,

Că-n ochii tăi sunt doar un străin.

Mă-nchin la stele, doar tăceri in delir,

Îmi caut în sânge un ultim „inspir”.

Caut să‑i arăt lui Dumnezeu chipul tău

Să-mi dea o inimă să te iubesc mereu.

Ce lume-i asta, când tu ești tot ce am,

Iar tu-mi dai iubire doar pe împrumut,

Plătesc cu suflet, cu sânge, cu neștiut

Și tot dator rămân, flămând, pierdut.

poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine

Ce e asta, vara?

Poate pentru unii semnifică bucuria căldurii,

Însă pentru mine semnifică tristețea adâncurilor mele,

Pe care încerc să o biruiesc,

Însă e ca o sabie cu două tăișuri.

Vara e doar anotimpul cu pricina,

În care încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu

Să-mi dau seama de cicatricea din adâncul meu

Și de ceea ce a făcut tatăl meu.

Însă tot ce îmi amintesc e dubița albă

Și loviturile care treceau ca un zmeu.

Toți îmi spun să mă opresc aici

Și am încercat,

Însă mereu acest anotimp iubit – vara –

Nu m-a lăsat.

Când am impresia că trece,

Vara revine și durerea începe să mă reînece

De amintiri, emoții și durere.

Însă am impresia că într-o zi

Acest anotimp îmi va aduce și mângâiere,

Nu doar tăiere.

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

Cel mai trist prizonier nu e cel închis în lagăr,

E cel înlănțuit de mintea lui..

Fantomele gândului  gri 

Fac florile sa plângă,cad ploi și nu se pot opri..

Cel mai trist prizonier,închis în cămăruță lui,

E înjunghiat de râsetele de afara,

Lumina îl doare,privește în zare cocorii ce zboară,

Tentaculele gândurilor sumbre-l înconjoară,

Închide ochii și se prabuseste-n abis,

Când pleoapele grele cad,singura eliberare,unica,e in vis..

(Monica)

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.