o intrebare

Macar am luna

Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat

Macar am ploaia

Desi sint un mal de lut galben, surpat

Macar am vintul

Desi sint doar amintirea unei soapte stinse

Macar am avut un ciine

Desi m-a muscat la sfirsit

Macar am avut un cal

Desi m-a sfarimat in nisip

Macar am avut iubirea

Desi e doar o lama care taie adinc si doare

Cuvintul scris,in zid zidit

Cuvintul scris,potrivnic risipirii

Cuvintul scris in marginea umbrei.

In partea dinspre soare, visin

In partea dinspre umbra, nuc

Nehotarit,vintul,amesteca gustul

Racoreste,din stinga

Usuca,din drepta.

Ingenunchiat de soare

Impovarat de carti

Astept inserarea

Noaptea,la vremea potrivita

Un cutit ascutit ca cel de nerostit

Taie tigara

Carafa,plina cu-n rosu greu

Asteapta

Cerul,e plin de stele

In odaia pe care-o alesesem pentru fumat, cea mai indepartata si cea mai mica din casa, in stinga ferestrei, era un dulap pe care era o cutie, o cutie care s-arata mult prea mare ca sa fi fost doar pentru pantofi dar nu destul de mare ca sa cuprinda un palton greu de iarna, parea din carton desi avea o alcatuire foarte zdravana, cu un fel de capac care se putea da doar de-o, parte prins intr-un fel de balama si un fel de coltare de tabla pe toate laturile, parea o cutie de mare pret si care ar fi putut pastrat in ea un lucru de-un pret mult mai mare si despre care nimeni nu-si amintea de ce-a ajuns ea acolo si cum, de pe muchia dulapului, supraveghea intreaga incapere cu alcatuirea ei albastrie.

Multa vreme am ignorat-o desi mirarea ca era acolo nu s-a stins complet niciodata adaugata peste timpul frugal in fumatul unei pipe si peste ce fel de ginduri m-or fi insotit si au trecut luni de rostogoliri al acestor obiceiuri reflexe pina cind sa ma hotarasc sa cobor cutia de pe dulap si sa vad ce-ar putea fi in ea, intr-o seara de iarna.

Sub capacul cu balama, in pofida oricaror asteptari, nu era, aparent, nimic senzational,de fapt ai fi putut spune ca nu era nimic si chiar nu era nimic in afara unui fel de fum, un fel de spuma, ceva ce nu avea vreo consistenta anume dar care nici nu putea fi socotita incorporala, sa zicem ca era mai aproape de vata de zahar decit de alcatuirea oricarui altui  lucru cunoscut si din care, daca rupeai o bucatica,cum am facut eu imediat ce-am deschis cutia, pur si simplu se reface la loc iar bucatica rupta se facea un fum imediat ce-o lasam din mina.

N-am spus nimanui de aceasta descoperire si luni intregi s-au petrecut intocmai fara ca sa mai cobor cutia desi treceam aproape zilnic pe linga ea si deseori fumam in tacere doar privind-o si incercam sa-mi dau seama ce anume ar putea fi acolo si cum as putea smulge un raspuns pina cind, ajutat si de-un excelent amestec de Virginia si Latakia am capatat curaj si-am adus iarasi cutia pe masa.

Am apucat cu virful degetelor spuma aia ca o vata care era in cutie si am scuturat-o usor in jos, incercind, mai degraba, sa-i inteleg consistenta si ea s-a lungit repede aproape jumatate de metru, am mai scuturat-o o data si iarasi s-a lungit cu aproape un metru, a treia oara deja a ajuns la podea, lunga si larga ca o pelerina devenita albastra si usoara si parca spunea, ia infasoara-te in ea si vezi ce-ti spune, cum am si facut atita doar ca s-a dovedit ca aceasta pelerina era alcatuita din sute de tepi care cadeau peste sutele de cicatrici inca nevindecate de pe spatele meu ducindu-ma spre-o durere adinca pe care-o credeam trecuta si care m-a facut sa dezbrac repede acest invelis inselator si am inghesuit repede in cutie toata aceasta alcatuire.

Au trecut ani in duelul asta in care eu ignoram cutia si ea parea ca nu face nimic altceva decit sa stea ,cocotata pe marginea dulapului, in asteptare, vreme ce toate cicatricile mele vechi, vindecate acum si trecute in starea de piatra, aratau ca nu mai pot fi supuse durerii, ba chiar ar putea accepta provocari curente, cu gindul ca nimic n-ar putea fi mai mult.

Asa c-am coborit si-am deschis iarasi cutia, dar nu era deloc asa cum ma asteptam, sa fi trecut toata aceasta vreme intr-un fel de adormire si sa gasesc in ea exact ce-mi aminteam c-am lasat, n-a fost deloc asa,desi spuma sau fumul sau ce-o fi fost acolo arata neschimbat, ca si cum,in toti anii acestia, n-a dormit deloc ci doar s-a transformat in ceva care-ar putea cuprinde si infasura mult mai usor si mai repede in ce fel de pelerina se transformase si parea ca astepta doar o pala de fum Virginia ca sa porneasca in orice calatorie as fi poruncit eu sa fie, cum a fost acest zbor pina la luna si inapoi tocmai in vremea secerisului, a iertarii si a vindecarii, asa cum au fost ani si ani cind coboram cutia si ma infasuram in pelerina  si calatoream in noapte , printre soapte, spre stele, in trasuri negre si cai aburind pina la ultimul schimb de posta.

Oamenii primariei au ajuns devreme dar n-au putut intra pina nu a venit lacatusul care a rezolvat cu incuietoarea si dupa ce-a mesterit ce-a avut el de mesterit le-a dat o cheie si a plecat.

Trecusera prin toata casa pina au ajuns la ultima camera, numarind si scriind tot ce-au gasit si pareau asa dornici sa incheie si sa plece in ce treburi or fi avut.

Fotoliu piele

Masa rotunda lemn ,blat marmura

Scrumiera cristal, suport pipa granit, bricheta, cutie tutun

Dulap lemn, doua usi, cutie carton.

-Are ceva in ea, cutia ?

-N-are nimic, e goala…a, e foaie de hirtie…scrie ceva…

-Ce scrie ?

Hm…niste chestii…

Tu, stringinu-te-n mine

Mi-ai soptit:

N-am putea pastra

Intr-un loc secret

Amintirea acestei nopti ?

Sigur c-am putea, am spus zimbind

Dar, spre locul secret,

Cum mereu se-ntimpla,

Duce un drum secret

Si cine merge pe-un drum secret

Doar c-o harta scrisa-n nori

Si doar cu calauza vintul,

Cind in cale sint atitea poduri peste umbre

Si ape repezi fara punti ?

Mai ales acum,

Cind si luna-i in eclipsa

Iar stelele sparte

Cad peste tot

Asa ca pune capul jos

Culca-te la loc

Noaptea asta-i doar in amintirea noastra

Hmm…cred ca asta-i tot, putem pleca de-acum.

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

Urmele tale rămân scrise-n nisip,ca niște litere vechi pe un pergament,în timp ce marea, cu buze de spumă,șterge tăcută povestea zilei de ieri.

Nu e niciun sunet în aerul serii,doar bătaia inimii, un pendul greu,măsurând distanța dintre noi doiși stelele ce încep să ardă-n înalt.

Mergem înainte fără să privim înapoi,purtând în palme amintiri subțiri,ca niște păsări gata să-și ia zborulatunci când lumina se stinge în zare.

Un an cu căldură mare,

A incendiat hotare .

Pământul este crapat.

Lacuri întregi,au secat.

Ducem chiar o lipsă mare,

De apă la animale.

Fântânele au secat,

Și pe noi ne-a afectat.

Fructele, puține ele,

N-au nici o vlagă în ele.

Nici legumele se pare,

N-au avut nici o scăpare.

Stau și mă întreb mereu,

Aceste vremuri stricate,

Ori fi de la Dumnezeu..?

Suntem vinovați se pare..?

Știe numai Dumnezeu .

Aveam libertate multă,

De rău ne-am apropiat,

Răul, rău ne aduce nouă,

Căci asta am semănat.

Nici nu mă mir foarte tare !?

Căci uitând de Dumnezeu 

Am primit o palmă care...

Să ne îndreptăm,   zic eu .

Doamne îți cerem iertare,

Tu ești bun și iubitor,

Tu le poți face pe toate,

Vino doamne-n ajutor.

Când un fiu vine la tine ,

Și fiu-i rătăcitor...

Bucuria este mare,

S-a întors la al său pastor.

Domnul când este cu mine,

Nu port frică de ceva...

El mă apără firește..

Cu puterea sfântă a sa.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

High School

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Pedantic teachers

And hardcore exams…

You still make shiver

High school, a graveyard

Of my youth, a sham!

High school, a graveyard

With endless aisles

I’m not me today,

And my brain cries—

Don’t care either way—

High school, a graveyard

With endless aisles

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

You spit me out

Not giving a damn,

Blasé and burnt-out.

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Au început să-mi cadă îngerii din cer

Dar se feresc să cadă pe Pământ

Și gravitează amorțiți în violet eter

Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...

Nu știu cum am ajuns să spun

Aceeași rugăciune de nebun

Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,

Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...

Am adormit sau poate a fost aievea

Prezenţa mea în spațiu și în timp

Dar m-am ciocnit accidental de îngeri

Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri

Am agățat în grabă doar o pană

Din aripa inertă ce-am lovit.... 

Cutremurat de atingerea-mi brutală

Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin

O ultimă zvâcnire de icoană

S-a mistuit în palma-mi iarăși goală

Stârnindu-mi o durere infernală...

Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi

Sau e întuneric?

Mă șterg cu palma apăsat

De lutul moale de păcat

Și printre gene, îndurerat,

Citesc în palmă un mesaj...

Fii blând! Te iartă!

Te-am iertat!

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.