Ro mânia

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

El vino rojo es bueno

El vino rojo es bueno,

Recogido a finales de otoño,

Cuando hay escarcha, cuando nieva,

Lo bebo mucho, pero no me emborracho.

Me he jurado que no lo beberé nunca más,

Pero no puedo evitarlo,

El vino es bueno, me gusta mucho,

No sé qué haré con el viñedo.

El vino hecho de una fruta rara

Sube a la cabeza sin escalera,

El vino hecho de uvas verdes

Hace que no veas a nadie.

El vino es bueno y sabroso

Cuando lo bebes con alguien amable,

Pero si lo bebes con alguien repugnante,

El vino se para en tu garganta.

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

29.05.2022, Zgorzelec, PL

Hai români în ziua sfânta a Unirii,

Cu toții, să nu mai gândim cu Ură,

Hora noastră fie-n sensul Iubirii,

Și stop să punem noi...la imposTură

Azi vreau unul pe altul să ne iubim,

Uniți la bine și la greu mereu să fim,

Pâinea de-i albă, neagră s-o împărțim,

Și multă bunătate în jur să dăruim

Imnul, noi să-l cântam sub tricolor,

Și-al lui mesaj să ajungă peste hotare,

Să afle toți că-n România e un popor,

Ce a luptat pentru Unire și Onoare

În timp prea mulți ne-au folosit ca slugi,

Pentru că noi de ,,frați" am fost vânduți,

Și sub papuc am stat pe perioade lungi,

Și-am dat avutul țării pe niscaiva bănuți

Și azi vedem, cum tara se vinde,

Către străini de cei aleși prin vot,

Și tot mai des, nimeni nu-l prinde,

Pe-acel ,,lobist" cinstit, ce nu e hoț

Acum, în zi de sărbătoare mare,

Să ne unim și viitor să construim,

Un neam puternic să devenim sub Soare,

Și pe vecie, români, stăpâni, aici, să fim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

În regatul ceresc, unde tacere domnește,

Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,

Țesând din albastru și alb o pânză cerească,

Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.

El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,

Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,

În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,

Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.

Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,

Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,

Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,

Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.

În zodia sa, soarele sculptează timpul,

Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,

Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,

Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.

El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,

Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,

Topind misterul nopții, lumea încet le primește,

Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.

Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,

Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,

Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,

Își poartă coroana de ghețuri și flori.

Sub bolta înstelată, el veghează domol,

Peste mările înghețate, peste munții semeți,

Unde fiecare rază prinde viață și rol,

Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.

Astfel, arde în regatul său înghețat,

Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,

Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,

Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.