Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Category: Love poems
All author's poems: Ghintuiala George Manuel
Date of posting: 15 января 2024
Views: 585
Poems in the same category
Culoarea nopții
Culoarea nopții fără tine
E palidă și mult prea rece
Si nici cu timpul nu-mi va trece
Culoarea nopții, fără tine.
Portretul infinit
Numele tău auzit
E un cuvânt deosebit,
Ce mereu ma urmărește
Și de tine-mi amintește.
A ta voce auzită
E mereu cea favorită,
Ca un cântec preferat
Ce-i mereu de admirat.
Ai tai ochi reprezintă
Oglinda-mi favorită,
Frumoși, precum o mare
Ce se vede-n departare.
Brațele tale, mi-au dăruit
Locul cel mai diferit,
Deosebit mă simt
Lângă ele fiind.
Pieptul tău, umerii tăi
Sunt relax în ochii mei
Sunt o pernă de confort
Pe care aș vrea s-o port...
07.09.24
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Pod din rime
Rimele-mi fac pod către tine mereu, pe
nimic sprijinite, doar pe sufletul meu...
Nu imi e frig, dar imi e frica
In fiecare zi ma pierd putin
Mă răzbun, si ii port pica
Sticlei din dulap.de vin.
Zi ce trece sunt mai rece,
Insensibila si cruda...
O racoare ce nu-mi trece..
sticla goala-mi face-n ciuda.
Nu E e frig...parca mi-i mila
E un tremurat subtil de nervi..
Ma simt ca vremea....instabila.
Tu cel ce stai la distanta
Altceva, ce mai observi?.
Extremităţi mai reci?tipice mie
Scriu si plang cu-n nod în gat
Ma răzbun pe poezie,
Ma-ntelege ea..atât!
2024-08-06
Soarele meu care nu mai strălucește
Despre tine, nu mai scriu
Am scris mult și m-a durut și mai mult
Vreau sa tac acum și pentru totdeauna
Sa te las in urma cu tot ce ai avut
M-ai inspirat întotdeauna
Când la tine ma gândeam
Scriam versuri de durere
Le citeam, si iar plângeam
Dar totul se oprește aici
Cu tine, cu mine, dar fără noi
Nu mai pot sa sufăr și sa văd
Cum strălucești și mai tare printre nori
Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine
Sa fug in depărtare și sa privesc in urma
Și sa te văd uitându-te la mine
Privind cum îți dispare a cerului Luna
Dragoste la prima vedere
Era odata, ca in basme
Peste amintiri nepaste,
Ziua cand te-am vazut,
Si infatisarea eu ti-am cunoscut.
Aveai niste ochi ca-npovesti,
Si-am plecat drumet,
Adanc in ei, peste prut, mari si oceane,
Am cunoscut, o apasare,
Un gand neplacut, si un suflet mare.
Am cunoscut in vocea ta, un pusnic,
Pe un drum fara sfarsit,
Cautand liniste, si iubirea care te lasa fara nimic,
Si cand erai aproape de ea, eu ti-am gresit,
Iar drumul tau s-a lungit.
Atunci ochii tai m-au alungat,
Din trumul tau, nesfarsit.
Cand puteam sa-i pun capat, eu ti-am gresit,
Si ma caiesc, crede-ma c-o fac,
Da-mi voie, te rog, sa ii pun capac.
De-as putea sa-ti iau in carca aceasta suferinta,
Sa te scap si sa platesc atat cat imi sta in putinta.
Dar cat m-as jelii,
Cat mi-ar fi de rusine,
Iti multumesc, caci ma lasi din nou,
Pe drumul, tau fara sfarsit, acol' la tine.
Culoarea nopții
Culoarea nopții fără tine
E palidă și mult prea rece
Si nici cu timpul nu-mi va trece
Culoarea nopții, fără tine.
Portretul infinit
Numele tău auzit
E un cuvânt deosebit,
Ce mereu ma urmărește
Și de tine-mi amintește.
A ta voce auzită
E mereu cea favorită,
Ca un cântec preferat
Ce-i mereu de admirat.
Ai tai ochi reprezintă
Oglinda-mi favorită,
Frumoși, precum o mare
Ce se vede-n departare.
Brațele tale, mi-au dăruit
Locul cel mai diferit,
Deosebit mă simt
Lângă ele fiind.
Pieptul tău, umerii tăi
Sunt relax în ochii mei
Sunt o pernă de confort
Pe care aș vrea s-o port...
07.09.24
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Pod din rime
Rimele-mi fac pod către tine mereu, pe
nimic sprijinite, doar pe sufletul meu...
Nu imi e frig, dar imi e frica
In fiecare zi ma pierd putin
Mă răzbun, si ii port pica
Sticlei din dulap.de vin.
Zi ce trece sunt mai rece,
Insensibila si cruda...
O racoare ce nu-mi trece..
sticla goala-mi face-n ciuda.
Nu E e frig...parca mi-i mila
E un tremurat subtil de nervi..
Ma simt ca vremea....instabila.
Tu cel ce stai la distanta
Altceva, ce mai observi?.
Extremităţi mai reci?tipice mie
Scriu si plang cu-n nod în gat
Ma răzbun pe poezie,
Ma-ntelege ea..atât!
2024-08-06
Soarele meu care nu mai strălucește
Despre tine, nu mai scriu
Am scris mult și m-a durut și mai mult
Vreau sa tac acum și pentru totdeauna
Sa te las in urma cu tot ce ai avut
M-ai inspirat întotdeauna
Când la tine ma gândeam
Scriam versuri de durere
Le citeam, si iar plângeam
Dar totul se oprește aici
Cu tine, cu mine, dar fără noi
Nu mai pot sa sufăr și sa văd
Cum strălucești și mai tare printre nori
Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine
Sa fug in depărtare și sa privesc in urma
Și sa te văd uitându-te la mine
Privind cum îți dispare a cerului Luna
Dragoste la prima vedere
Era odata, ca in basme
Peste amintiri nepaste,
Ziua cand te-am vazut,
Si infatisarea eu ti-am cunoscut.
Aveai niste ochi ca-npovesti,
Si-am plecat drumet,
Adanc in ei, peste prut, mari si oceane,
Am cunoscut, o apasare,
Un gand neplacut, si un suflet mare.
Am cunoscut in vocea ta, un pusnic,
Pe un drum fara sfarsit,
Cautand liniste, si iubirea care te lasa fara nimic,
Si cand erai aproape de ea, eu ti-am gresit,
Iar drumul tau s-a lungit.
Atunci ochii tai m-au alungat,
Din trumul tau, nesfarsit.
Cand puteam sa-i pun capat, eu ti-am gresit,
Si ma caiesc, crede-ma c-o fac,
Da-mi voie, te rog, sa ii pun capac.
De-as putea sa-ti iau in carca aceasta suferinta,
Sa te scap si sa platesc atat cat imi sta in putinta.
Dar cat m-as jelii,
Cat mi-ar fi de rusine,
Iti multumesc, caci ma lasi din nou,
Pe drumul, tau fara sfarsit, acol' la tine.
Other poems by the author
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.