Rugă pentru neam

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Dacă aș putea zbura, aș pleca departe de lume,

Acolo unde liniștea e o mireasmă nemărginită.

Nu aș evada fără rost sau de frica pieirii,

Ci aș căuta iubirea infinită a perfecțiunii.

Dacă aș putea călători în timp, aș evita viitorul,

Nu pentru că e sumbru și imprevizibil,

Ci pentru că trecutul e o lecție de viață

Care te învață să fii mai bun decât ai fost.

Dacă aș putea schimba ceva, aș deveni rugăciune,

pentru a transforma întunericul în lumină,

căci cuvântul nerostit apasă mai greu decât tăcerea,

iar sufletul, când iubește, învață să lumineze singur.

Dacă aș putea fi iubire, asta mi-aș dori:

s-o împart lumii întregi, ca o credință vie.

Pacea nu se clădește decât prin iubire,

iar ea vine de la Mântuitor.

Așadar, să fim lumină în această lume,

să alegem tăcerea când vorbele pot răni,

să fim sprijin pentru cei din jurul nostru,

iar iubirea să ne fie în priviri, oriunde am fi.

04.05.2026

Andrei GUȚU

     Într-un context în care memoria istorică devine tot mai necesară pentru înțelegerea prezentului, în data de 25 martie 2026, la Târgu Mureș a avut loc prima ediție a Simpozionului Național „Unirea Basarabiei cu România (1918) – Lecții pentru prezent”, un eveniment de ținută academică și culturală dedicat unuia din-tre momentele definitorii ale istoriei românilor. Organizat sub egida Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – filiala Mureș, simpozionul s-a desfășurat în-tr-un spațiu cu o puternică valoare simbolică, respectiv în cadrul Casei Memoriale „Avram Iancu” din Târgu Mureș. Manifestarea a reunit istorici, cadre didactice, oameni de cultură și invitați din țară și din spațiul de peste Prut, constituind nu doar un prilej de rememorare și analiză istorică, ci și un cadru pertinent de dialog interdisciplinar și intergenerațional.

     Deschiderea evenimentului a fost marcată de un moment evocator dedicat lui Lazăr Lădariu, personalitate emblematică a vieții culturale mureșene, a cărui activitate publicistică și civică s-a înscris constant în promovarea și afirmarea valorilor identitare românești. Această evocare a conferit simpozionului o notă de solemnitate și de continuitate spirituală. Moderarea lucrărilor a fost asigurată de Marius Moldovan, vicepreședinte al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – filiala Mureș.

     Lucrările simpozionului au adus în prim-plan comunicări și intervenții care au analizat contextul istoric al anului 1918, mecanismele politice și sociale care au făcut posibil actul Unirii, dar și ecourile acestuia în contemporaneitate. Această pagină de istorie a fost reinterpretată prin prisma actualității, fiind evidențiată importanța păstrării conștiinței naționale și a legăturilor culturale dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului. Un element definitoriu al acestei ediții inaugurale l-a constituit participarea invitaților basarabeni, care au intervenit în cadrul simpozionului, contribuind la consolidarea unei punți academice și culturale între cele două spații românești. Profesorul universitar Nicolae Enciu, profesoara de istorie Veronica Pîrlea-Conovali, precum și istoricul și poetul Andrei Guțu, toți din Chișinău, au subliniat că Unirea Basarabiei cu România nu reprezintă doar un capitol închis al istoriei, ci un reper viu, cu valențe educative și identitare pentru societatea actuală. Actul de la 27 martie 1918, prin care Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, a constituit primul pas în realizarea statului național unitar român. Acest moment istoric a fost rezultatul unei acumulări de aspirații, sacrificii și conjuncturi favorabile, care au permis afirmarea voinței naționale. Totodată, lecțiile trecutului, au subliniat vorbitorii, rămân esențiale pentru consolidarea unei societăți bazate pe valori comune.

     Dincolo de comunicările științifice, simpozionul a fost completat de momente culturale și artistice care i-au dat mai multă viață și naturalețe. Recitalul de poezie și momentele muzicale au creat o atmosferă de apropiere și comuniune, în care trecutul și prezentul s-au întâlnit firesc. În acest context, Cenaclul literar „Arcadia”, afiliat revistei Meridiane Culturale și coordonat de profesorul Constantin Nicușan, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a oferit un moment artistic deosebit, încântând publicul prin recitaluri de poezie și interpretări muzicale extraordinare. Membrii cenaclului s-au remarcat prin calități artistice deosebite, dintre aceștia evidențiindu-se Cosmina Pânca Moldovan și fiul său Radu, Daniela Mărginean, Adrian Năsăudean, Teodora Oniceanu, Iosif Horvat, Neluțu Pelaghie, Andrei Guțu, eleva Alexandra Sabău și mama acesteia, Mihaela Sabău. De asemenea, intervenții muzicale de o înaltă ținută artistică au fost susținute de elevul Gabriel Horândău, acompaniat de tatăl său, Daniel Horândău, precum și de invitatul special din Chișinău, maestrul Valeriu Mocanu, care a încântat audiența prin interpretări de muzică patriotică românească. Un alt aspect important a fost promovarea evenimentului, iar în acest sens prezența domnului Lucian Însurățelu, realizator în cadrul televiziunii M9 TV România, a fost esențială, acesta reușind, cu mult profesionalism, să aducă evenimentul dincolo de sala de desfășurare, în întreaga țară.

     Un moment aparte l-a constituit inițiativa de promovare a valorilor culturale basarabene, inclusiv prin elemente gastronomice simbolice, menite să apropie participanții de specificul acestei provincii istorice.

     La finalul evenimentului, au fost acordate diplome de excelență de către președintele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” – filiala Mureș, Ioan Berța, în semn de apreciere pentru contribuția la promovarea valorilor românești și pentru implicarea în organizarea ireproșabilă a simpozionului.

     Succesul primei ediții a fost posibil datorită implicării dedicate a organizatorilor, colaboratorilor și invitaților. Se cuvin adresate mulțumiri tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui demers – de la invitați și până la publicul participant. Prin profesionalism și dăruire, aceștia au demonstrat că valorile identitare pot fi promovate cu seriozitate și eleganță, într-un cadru academic autentic.

     Prima ediție a simpozionului nu reprezintă doar un eveniment singular, ci începutul unei tradiții care se dorește a fi continuată. Organizatorii și-au exprimat intenția de a dezvolta acest proiect prin organizarea unei ediții a II-a, care să extindă aria tematică și participarea.

     În perspectivă, simpozionul are potențialul de a deveni un reper în peisajul cultural și academic, un spațiu de întâlnire pentru idei, valori și inițiative dedicate memoriei istorice.

     Simpozionul Național „Unirea Basarabiei cu România (1918) – Lecții pentru prezent” a demonstrat că istoria nu aparține doar trecutului, ci continuă să modeleze conștiințe și să inspire acțiuni. Prin rigoare științifică, sensibilitate culturală și deschidere spre dialog, această primă ediție a reușit să ofere nu doar o lecție despre trecut, ci și o direcție pentru viitor.

Prof. Andrei GUȚU

Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.

Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.

Ușa se deschise.

Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.

Îl privi atent.

- Ai stat mult aici?

Alexandru ridică ușor din umeri.

- Nu știu.

- Nu știi cât timp a trecut?

- Nu.

Persecutorul deschise carnetul.

- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.

Alexandru nu răspunse.

- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.

Tăcere.

- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.

- În privința a ce?

Persecutorul zâmbi.

- Asta vom vedea.

Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.

- Te-ai născut în 1918?

Alexandru îl privi.

- Da.

- Unde?

- În România.

- Mai exact.

- În România Mare.

Persecutorul ridică ochii din carnet.

- Spui asta cu mândrie.

Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.

- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.

Persecutorul îl privi fără să spună nimic.

- Și părinții tăi?

- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.

- Sunt membri de partid?

- Nu.

- Dar tu?

- Nici eu.

- De ce?

Alexandru zâmbi foarte puțin.

- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.

Persecutorul îl privi câteva secunde.

- Ai fost învățat să gândești așa?

- Am fost învățat să gândesc.

- De cine?

- De viață. De părinți. De cărți.

- Profesia?

- Învățător.

- Ce îi înveți pe elevi?

- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.

- Întrebări despre ce?

- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.

Persecutorul închise carnetul.

- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.

- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.

- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?

- Nu știu ce vrea statul.

- Dar tu ce vrei?

Alexandru răspunse simplu:

- Adevărul.

Persecutorul se lăsă pe spate.

- Adevărul.

Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.

- Și în ce mai crezi?

- În Dumnezeu.

Persecutorul îl privi atent.

- Dumnezeu?

- Da.

- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?

Alexandru tăcu pentru câteva clipe.

- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.

Persecutorul se ridică brusc.

- Aici nu e biserică!

- Știu.

- Aici eu decid ce este adevărat!

Alexandru îl privi fără să ridice glasul.

- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.

Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.

Apoi se așeză din nou.

- Te crezi curajos?

- Nu știu.

- Ți-e frică?

- Da.

Atunci nu ești curajos.

Alexandru îl privi.

- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Persecutorul deschise din nou carnetul.

- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.

- Nu.

- Prietenii tăi?

- Da.

- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.

- Știu.

- Poți ajunge la închisoare.

- Știu.

- Îți poți pierde serviciul.

- Știu.

- Casa. Familia. Totul.

Alexandru coborî privirea.

- Familia mea nu are nicio vină.

- Și oamenii pe care îi protejezi?

- Nici ei.

- Atunci de ce îi protejezi?

- Pentru că mi-au acordat încredere.

Persecutorul râse scurt.

- Încrederea nu te va salva.

- Poate că nu.

- Atunci ce te salvează?

- Faptul că nu trădez.

- Ce înseamnă pentru tine trădarea?

Alexandru răspunse după câteva secunde:

- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.

- Iar loialitatea?

- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.

Persecutorul îl privi atent.

- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?

- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.

- Și dacă te vor uita?

Alexandru ridică ochii.

- Dumnezeu nu uită.

Se lăsă o liniște grea.

Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:

- Recunoaște că ai fost împotriva statului.

- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.

- Semnează.

Împinse spre el o foaie.

Alexandru o privi.

- Nu.

- Semnează!

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.

- Nu contează.

- Pentru mine contează.

Persecutorul lovi cu pumnul în masă.

Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.

- Crezi că vei ieși de aici?

Alexandru îl privi.

- Toți oamenii ies, într-un fel.

- Ce vrei să spui?

- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.

Persecutorul tăcu.

Apoi întrebă:

- Ce nu poți pierde?

Răspunsul veni fără ezitare:

- Conștiința.

- Ești un om încăpățânat.

- Poate.

- Și crezi că eu nu mă tem?

Alexandru îl privi cu atenție.

- Cred că vă temeți.

Persecutorul se încruntă.

- De ce?

- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.

Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.

Privi foaia nesemnată.

O luă.

O rupse în două.

Apoi în patru.

- Pleacă.

Alexandru se ridică încet.

Ajuns la ușă, se opri.

Se întoarse și îl privi.

- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.

Ușa se închise.

Persecutorul rămase singur.

Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.

Mâna îi tremura ușor.

Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.

Afară, ploaia se oprise.

Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.

Dar își amintea de mama lui.

De camera mică.

De masa simplă.

De pâinea pusă pe masă.

Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.

Își amintea glasul ei:

- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.

Alexandru se opri.

Privi cerul cenușiu.

Își șterse lacrimile.

În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.

Și, mai presus de toate, credința.

Ridică privirea spre cer.

- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.

Apoi porni mai departe.

Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.

Dar mergea înainte.

Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.

Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

Tot mai mulți moldoveni pleacă,

Și nu se mai gândesc la familie

Ca fiecare om așteapta,

Cât va mai tine această filosofie.

Lucrează cu anii la betoane

Pentru a primi niste monede,

Dar cu niste rabdări că pe poale

Ei vor succede.

Tot trece timpul pîna când,

Se gândește să plece înapoi,la familie

Dar tot îl trece un gând...

Cât va continua această poezie?

Și ajugând acolo,

Se gândesc la diaspora

Deoarece vor ca,

Să trăiască acolo mai bine

Au condiții de trai,dar...

Nu pot lăsa familia,

Căci este că un dar(cadou)

Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.

Și tot ajung la un gând comun,

Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora

Așa că gândestete bine,până îți spun

Nu te grăbi a explora

Căci viața are multe întorsături,

Prin care trec toti,

Cu foarte multe răsturnături

Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..

Compusa și scrisă de:Leca Nicolae

A fost un voievod mult vestit,
Care în țară dușmanii nu i-a primit.
Ștefan cel Mare, lui îi se spunea,
Și numele acesta pe dușmani îi speria.

El a luptat până la moarte,
Ca să fie curate moșiile noastre.
Ar fi vrut să domnească mult,
Dar o rană mult ce i-a făcut.

Bunul nostru voievod
Nu și-a lăsat patria pe loc.
El nu a stat ca un împărat,
Dar a fost pe câmp și a luptat.

Și de asta a plecat,
Și de asta moldovenii s-au speriat.
Dar nu vă temeți, că a venit
Rândul lui Bogdan să fie vestit.

Bogdan pe dânsul îl chema,
Dar și „orb” îi se mai spunea,
Dar nu contează porecla dată,
Contează ce se transmite, fiu din tată.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

E-ntâi Decembrie și sărbătorim,

Unirea Mare și-n inimă simțim,

O mare tensiune de la eroi primită,

Care-au murit, pentru cauza sfântă

Ei toți au dus lupta cea dreaptă,

Pentru ca țara să nu fie sfârtecată,

Cu gândul doar la Marea Unire,

Și pentru-a noastră sfântă-nfrățire

N

oi an de an, ne zicem,,La mulți ani",

Și ne dorim s-avem în cont mulți bani,

Dar la români urarea mult nu ține,

Că ei se dușmănesc, în ziua care vine

Imnul țării emoționați îl ascultăm,

Iar mulți din noi ușor îl fredonăm,

În trup simțim fiori și ochiul plânge,

Lăsând o lacrimă, ce pe obraz prelinge

Participăm în număr mare la paradă,

Privim la cei ce defilează-n stradă,

Ne place să vedem toată armata,

Și tehnica de luptă, cu care-i înzestrată

În jur mulți politicieni și guvernanți,

Te uiți și-i vezi cât sunt de aroganți,

Cum oamenii salută, spre ei se-nclină,

Nevinovați ei par, nu poartă nicio vină

Tot ei ne spun să fim uniți pe veci,

Rostind discursuri lungi și seci,

Și ne promit acum la sărbătoare,

Că-n anul viitor, vom avea bunăstare

Cu toții știm cât pot să mintă,

Pentru-ași atinge a lor țintă,

Încă un vot și patru ani să treacă,

Să ne conducă și noi averi să facă

Hai azi să urăm cum se cuvine,

La toți cei ce ne doresc doar bine,

Din țara noastră și din străinătate,

La muți ani, unire, fericire, sănătate!

Pe curând!