În încheiere

Mi-a încolțit în piept lumina,

Și-n suflet mi-a crescut un ram.

Rămân aici, căci e divină

Această pace ce o am.

Aștept să vină primăvara

Cu flori pe gânduri și pe drum,

Să-mi șteargă dorul și povara,

Să-mi umple viața cu parfum.

Să văd cum vântul lin adie,

Cum mugurii se fac culori,

Să simt că totul reînvie,

Că-n mine iarăși cresc fiori.

Și-n clipa asta liniștită,

Eu las trecutul undeva,

Căci primăvara-i răsărită

Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.

Să nu-ți dorești să fii ca alții

Să nu-ți dorești să fii ca ei,

Chiar dacă merg pe drumuri grei.

Chiar dacă par mereu senini,

Poartă în suflet răni și spini.

Să nu râvnești la ce afișează,

Căci fericirea lor e-o mască groasă.

Zâmbesc, dar poate-n nopți târzii

Se tem de gânduri și pustii.

Nu știi ce luptă duc în gând,

Ce visuri mor, ce plâng oftând.

Ce n-au primit și cât au dat,

Ce lacrimi poartă-n pas grăbit, uitat.

Tu nu ești ei. Și nici nu vrei

Să te transformi în chipuri grei.

Învață-ți pasul, drumul tău,

Fii soare-n nor, și glasul tău.

Căci nimeni n-are ce ai tu –

O cale unică… și un „acum”.

Să nu-ți dorești să fii ca alții,

Când frumusețea-i să fii al tău pașii.

Nu-i așa că-n vis, în carte,

Vindecăm viața de moarte?

Că prin versuri, printre rime,

Împletim iubiri sublime?

Că un gând ce-n zori răsare

Poate fi un colț de soare,

O scânteie de lumină,

O speranță ce alină?

Poezia ne împarte

Timpul în clipe deșarte,

Dar în ea, sub cer de stele,

Viața-nvinge doruri grele.

Poate-ai iubit, dar n-ai știut

Să dai din tine ce nu doare,

Și eu, cu sufletul prea tăcut,

Ți-am fost doar umbră trecătoare.

Inima mea

Altă inimă, nu,

n-aș avea ce să-ți spun.

Pe-a mea ți-o ofer

cu zâmbet sincer, efemer.

E plină de tine,

de gânduri senine,

de râs și culoare,

Și  zile cu soare.

Te poartă ușor,

ca pe-un vis de zbor.

Și bate frumos,

că-i ritmul tău, jos.

N-o schimb, n-o înlocuiesc,

cu ea doar iubesc.

Rămâi, dacă simți,

în ea poți să-ți vinzi

toate grijile mici –

e-un loc fără frici

Am văzut un om plâng

Am văzut un om plâng, în timp ce zâmbea,

Ascuns în lumină, dar gol pe dinăuntru era.

Ochii-i luceau ca și cum ar fi fost fericit,

Dar sufletul lui, în tăcere, era rănit.

Râdea printre oameni, glumea și vorbea,

Dar noaptea, în umbră, pe sine se pierdea.

Părea că-i puternic, că nimic nu-l atinge,

Dar dorul din piept încet îl învinge.

Avea pe buze un zâmbet frumos,

Dar inima-i plângea fără vreun folos.

Se-ascundea de lume, dar nu și de sine,

Căci lacrimile dor chiar și când nu se văd bine.

Am vrut să-l întreb ce durere-l apasă,

Dar tăcerea lui grea m-a ținut mai în față.

Și-am înțeles atunci, fără să spună un cuvânt,

Că unele suflete plâng… chiar râzând.

Sentiment ce n-am știut 

Că va veni iar din trecut 

Va tulbura prezentul 

Într-un drum neîntrerupt.

Iubesc tot ce e al tău 

De la parfum, până la cuvintele de rău

De la buze, la atâtea jurăminte 

Crezând că vei rămâne 

Pana când vom ajunge în morminte.

Nu spun, dar ți-am greșit 

Știind că nu vom fi la nesfârșit 

Ti-am explicat mereu, negreșit 

Tot ceea ce am depășit.

Tu ai ales, nu ti-am cerut 

Să fii acolo neîntrerupt. 

Dor de amor

Nu zbor

N-am cum

Te-am uitat

De tot..

Stropește-mi inima cu dragoste,

Că e plină cu venin.

N-aș vrea să mă simt o pacoste,

dar îmi ești atât de străin..

Ai intrat în mine,

Si nu vrei ca să te scot,

Amintirea ta dulce devine,

O pată neagră,lipsită de zgomot.

Devii doar un biet trecător,

Distrus complet în secret,

De al meu venin dulce și nemuritor...

Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,

În al meu suflet !

Zi de luni cu iz de iarnă,

Ia-ți rămas bun de la toamnă.

Du-te tu cu ploi cu tot,

Unde-am fost și nu mai pot.

Lasă-mi toamnă numai norii,

Să mai cearnă-n palmă zorii.

Ale filei roase părți,

A poveștii scrise-n cărți.

Noapte ce-ai căzut pe noi,

În refrenul tristei ploi,

Tu inundă și revarsă

Peste suflet o speranță.

Cuibărește-o într-un fulg,

Și trimite-o în amurg.

Sus pe munte-n vânt curat,

Unde-o clipă am visat.

Zi de luni cu superstiții,

Înșirată în discuții,

Lungi, grele,apăsătoare

Și făcute rotocoale...

Tu noiembrie tăios

Șterge-ți cerul cel noros,

Dă-ne mâine-n loc de ploaie,

Calde raze în odaie,

Un fulg alb...imaculat,

Să știu că nu m-ai uitat!

                                    Iryss

Despre tine, nu mai scriu

Am scris mult și m-a durut și mai mult

Vreau sa tac acum și pentru totdeauna

Sa te las in urma cu tot ce ai avut

M-ai inspirat întotdeauna

Când la tine ma gândeam

Scriam versuri de durere

Le citeam, si iar plângeam

Dar totul se oprește aici

Cu tine, cu mine, dar fără noi

Nu mai pot sa sufăr și sa văd

Cum strălucești și mai tare printre nori

Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine

Sa fug in depărtare și sa privesc in urma

Și sa te văd uitându-te la mine

Privind cum îți dispare a cerului Luna

Oh,iubire,de ce tu oare nu-mi vorbești?

De ce în ochi nu mă privești?

Mă lași sa stau și singura-n poveste

Oare tu nu vezi ce frig și rece este?

Este atât de frig la tine-n piept

Încât aș sta ca un atlet.

E frig și tare rău îmi este 

Că nu faci parte din a mea vieții poveste.

Ea,oare,îți sărută pieptul gol

Sau își joacă al vieții rol?

Ea te iubește așa cum eu fac

Sau îi dai și ei în dar doar flori de mac?

Aș vrea să-ți văd măcar o data ochii goi

Și să-ți măcar cu mana ale tale buze moi.

Sa intru în a ta privire

Și să-mi eman a mea iubire.

La masa mea nu mai sta nimeni și nimic

Doar eu și un pahar în care vin mai pun un pic

M-afund în sângele veninului acela acru

Mă uit la al inimii masacru.

Și rochia aceea roșie ca focul,

Zace jos pentru ca  s-a terminat jocul

Jocul aspru al iubirii

Ce nu mă lasă să-mi raspcumpar prețul fericirii.

Astăzi stau aici pe jos și scriu aceste versuri

Și-mi mai creez puține universuri.

Mai stau puțin cu bluza ta la piept,

Până în abis simt ca mă pierd.