Miracol

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Ești galbenă și tristă,

Ca toamna întârziată,

Strângi lacrimi în batistă,

Mărgăritar de fată.

Ți-e pasul zbor de flutur,

La fel ca blânda adiere,

Copacii încet se scutur,

Tu plângi numa-n tăcere.

Și sub al frunzei freamăt,

Tu storci a ta batistă,

Se aude-n cer un geamăt,

Iar toamna e mai tristă.

Mânate-n zbor de foame,

Trec păsări înspre sat,

Iar ochiul tău adoarme,

De lacrimă uscat.

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

Ei bine prietene,

Se tot vorbește despre început și sfârșit...

Uitându-se de parcurs sau conținut!

Realitatea este alta!

Nu există nici unul nici altul!

Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!

În această continuă încleștare

Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,

Dând naștere Cercului de Foc,

Clipa eternă prezentă,

Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!

Așa că bucură-te, ești doar prezent!

(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Vreau să mai fiu ca altădată

Când fără griji noi ne iubeam,

N-aveam nici casă și nici bani

Și cu chirie pe la bloc stăteam

Eram doi tineri absolvenți

Veniți intr-un oraș de munte,

Purtând în geantă diploma

Gata cu lumea să se-nfrunte

Dar practica n-a fost ca teoria

Și în teren a trebuit să inventăm,

Rețete și tratamente la animale

Ca în final de boli să le salvăm

Să fii un bun medic veterinar

Înseamnă pasiune și răbdare,

Că doar atunci poți să-nțelegi

Un pacient ce-ți cere vindecare

Și anii au trecut fără-ncetare

Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,

Profesional sunt multe întrebări

La care nu găsim încă răspunsuri

......................................

Acum am pus multe deoparte

Avem și unde sta, copii și bani,

Și zilnic rugă înălțăm la Domnul

Să ne dea sănătate si...ceva ani!

Iertarea Ta

Curata inima

Curata sufletul de ura

Si-l transforma-n apa pura

Iertarea Ta

Vindeca cicatricile

Ce se strang precum furnicile

Iertarea Ta

Transforma comportamentul

Si schimba rationamentul

Cu blandete Isus a venit

Cu o mare iubire,El m-a coplesit

Eram cazut

De vant batut

Cu mila la mine s-a uitat

Si pe bratul Sau El m-a luat

Iertarea Ta

Schimba totul

Schimba ochii,schimba omul

Dintr-o inima de marne

El a facut o inima de carne

Ce ramane aprinsa pentru El

Iertarea Ta

M-a ajutat sa iubesc

Si cu blandete sa vorbesc

Tot ce-mi doresc

Pe Tine sa Te intalnesc

In Regatul Tau Ceresc...

Dacă dis de dimineață,

Afirmi lucruri cum ar fi:

Eu sunt bine cuvântat,

Sunt energic, motivat,

Sunt puternic, sănătos,

Sânt om bun, sunt om frumos,

Sânt în pace, fericit,

Creator și iubitor,

Bun și recunoscător 

Protejat și susținut,

Cu-ncredere în Dumnezeu,

Și în mine.. echilibrat,

Calm prezent și relaxat,

Înțelept, smerit, căci eu...

Sunt miracol asta-s eu,

Capabil și genial,

Toate mi sunt un mare dar,

Sunt doar aste câteva...

Cei bine a le repeta,

Să mărim vibrația,

Cu acele lucruri bune,

Care de acum, să ne-ndrume.

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Grăbit este melcul când nu se grăbește!

Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,

Căci melcul molcolm își zice cântul!

Ce repede trece melcul prin viață,

Și totuși lecția lui te învață,

De vrei să-l privești când pe scenă se află!

Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,

Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,

E bine totuși că nu-l omoară,

Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,

Își vede de treabă, nici că-i pasă,

Dar e mâncat în final de o barză!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)