Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Poems in the same category
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Acum sau mai târziu
Ai căzut de șapte ori-
Ridică-te la a opta încercare,
Nu renunța în zori
De-ați cunoaște esența mare.
E greu atunci când n-ai cuvinte,
Când n-ai puterea de-a răspunde
Trăind primele-ți momente,
Fiind cele-și mai profunde.
Între Da și Nu nu știi ce să alegi
Ca să răspunzi ceea ce simți
Fără ca din nou ceva să negi
La întâmplarea neștiută - să eviți.
Încă nu-i târziu! De ce ții frâna?
Drumul ce nu-l vezi e liber,
Așteptă-n al său vis doar mâna
Ce-i acoperă cumplitul ger...
28.11.24
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.
Pentru ce ?
De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..
De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Acum sau mai târziu
Ai căzut de șapte ori-
Ridică-te la a opta încercare,
Nu renunța în zori
De-ați cunoaște esența mare.
E greu atunci când n-ai cuvinte,
Când n-ai puterea de-a răspunde
Trăind primele-ți momente,
Fiind cele-și mai profunde.
Între Da și Nu nu știi ce să alegi
Ca să răspunzi ceea ce simți
Fără ca din nou ceva să negi
La întâmplarea neștiută - să eviți.
Încă nu-i târziu! De ce ții frâna?
Drumul ce nu-l vezi e liber,
Așteptă-n al său vis doar mâna
Ce-i acoperă cumplitul ger...
28.11.24
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.
Pentru ce ?
De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..
De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?
Other poems by the author
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.