Emoții 5

De-atâta zile ploaia curge, 

Pământu-i pân' la lut în apă, 

Nor pe nor încet se mulge, 

Iar cerul e secat și crapă. 

Se-aude-n streșini plâns de apă,

Un ritm adânc, aproape mut,

Ca o chemare ce îngroapă,

Hotarul dintre viu și lut.

Iar eu privesc cum timpul curge,

Prin ochii tulburi ai fântânii,

Și tot trecutul mi se frânge,

În locul unde-au pătimit străbunii.

Și poate ploaia nu e plânsul,

Ci mâna rece-a unui legământ,

Ce spală-n toate neajunsul,

Ce l-am purtat cu toții pe pământ.

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Eşti vie pe a ochilor retină,

Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,

Şi te absolvă iar de orice vină.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,

Au început încet să plângă,

Şi-n suflet aprig m-a durut.

Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,

Deşi în grote pustnic m-am retras,

Singurătatea zilnic jinduie la tine,

Şi mă provoacă alarmant la dans.

Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,

Deşi în mine amorul cântă,

Ceva în mine atuncea a murit,

Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.

Pot însă să îţi spun fără regret,

Că te-am iubit cu disperare,

Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,

În Post Scriptumul de la scrisoare.

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Intr -o bună zi, îmi spun;

Gata! Nu-ți mai plâng de milă,

Că viața -i dură, ostilă,

Ești aidoma unui taifun.

Mă stârnești, mă smulgi,mă tulburi.

Eu zic, să -ti revii în fire,

Nu te mai lamenta în neștire;

Ești plin de offuri in figuri.

Fii demn de tine,nu ceda,

Îți sunt alături pururea,

Nu-ți întuneca gândirea,

De mine nu te lepăda.

Regretele nu -și mai au rostul;

Te trag in jos și - napoi;

Nu fă din tine un strigoi.

Caută -n mine adăpostul..

Te -am făcut să zâmbești, in sfârșit..

Tu ești un om deosebit,

Privește doar în viitor.

Ai o menire,ai un dar;

Iubește -te să fii iubit,

Norocu- ți va veni subit,

Te frămânți în zadar..

Încă o poezie tristă, 

Altă poveste zisă.

Nimic nu s-a schimbat, și, 

Ma simt debusolat.

Îmi caut drogul în orice cacat,

Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat. 

Ma doare în piept si încep să disper, 

Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.

În locul unde toți părinții lipsă sunt, 

Cu pături trase peste cap stau fiii singuri, 

Și-i drum de lacrimi până la mormânt, 

Iar foamea bate-n farfurii și linguri. 

În locul unde casele nu dorm nicicând,

Se-aud prin poduri pașii celor duși,

Și amintiri cu ei îți vin navală-n gând, 

Iar dorul parcă apasă clanțele la uși. 

Pe geam apar, din plâns, flori de lumină,

Și luminează somnul până-n zori,

Iar viața crâncenă cu umbra sa haină, 

Umbrește din culoarea acestor flori. 

Pe uliți cresc tăceri cu rădăcini adânci, 

Pe lângă gardurile lungi cu drugi de fier, 

Iar casele mărunte par niște țânci, 

Ce sug lumina albă a stelelor din cer. 

Pe fiecare prispă doarme o poveste,

Și-n fiece poveste e un prinț plecat, 

Căci moartea-și plimbă straiele funeste, 

Pe ulițele sumbre și casele din sat. 

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T.