Emoții 5

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Se lasă noaptea-n trup și peste pleoape,

Puterile îmi sunt acum înspre amurg,

Mi-e pielea galbenă iar toamna e aproape,

Și din copacul vieții toți anii mi se scurg.

Și iarba crește peste mine tot mai deasă,

Iar ochiul meu se pierde printre rădăcini,

Și simt pământul cum fruntea mi-o apasă,

Și mă înțeapă-n suflet păduri de mărăcini.

Lumina mea e aici din ce în ce mai fadă,

Iar gustul vieții îmi pare acuma mai amar,

Mă uit pe cer cum stele dorm grămadă,

Sub mângâierea lunii întinsă pe-un altar.

Sunt desfrunzit de amintiri și totu-i întâmplare,

Iar focu-n sobă trosnește întruna a bun rămas,

Mă strigă sânul mamei să-mi deie de mâncare,

Și casa părintească să vin măcar pentru un ceas.

Acuma, somnul de o clipă, îmi pare veșnicie,

Și, totuși, paharul morții îl voi gusta oricum,

Și, vai, ce toamnă e azi în lacrima-mi sălcie,

Și frunze, multe frunze stau galbene pe drum.

Mă-ntreabă sufletul pustiu, 

De tine veste dacă știu, 

Întreabă inima beteagă, 

De ce-ai plecat ființă dragă? 

Și nu știu ce să le răspund, 

Când noaptea-n lacrimi mă cufund, 

Când vântul șuieră prin văgăuni, 

Iar focul geme sub cărbuni. 

Și-aș vrea să dorm în umbra ta,

Să nu mă mai trezesc din ea,

Să fiu un pas ce se așterne,

Pe drumul tău, în nopți eterne.

Se stinge clipa în tăcere,

Și timpul n-are mângâiere,

Rămân cu mine și cu dorul,

Pierzând din palme viitorul.

Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,

Cuvinte dulci, de bun rămas,

Dar stelele le-au prefăcut,

În rugi ce-n beznă s-au pierdut.

Și cad în vis, purtând icoana,

Privirii tale, precum toamna

Își poartă frunza rătăcită,

Peste pădurea îngălbenită.

Mi-e teamă să pășesc în zi,

Când știu c-aici nu vei mai fi,

Și orice clipă ce mă ține,

E-o risipire, fără tine…

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Săgeată-mă Cupidon,

Aruncă săgeţi în mine,

Să-mi curgă iubire prin vine,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până vei rupe a arcului coardă,

Ca iubirea încet să mă ardă,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până la ultima săgeată,

Să plouă cu iubire curată,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Cu toate săgeţile deodată,

Să-mi faci tristeţea uitată,

Săgeată-mă Cupidon.

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.

În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!

Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!

Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?

Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.

De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!

Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!

Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.

De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.

Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.

E dimineață, ger și noi parcurgem

Un drum alunecos și ne grăbim,

La sora dragă rapid s-ajungem

Că are pus pe masă ce ne dorim.

De la Piatra Neamț azi am plecat

La Botoșani că suntem așteptați,

Cu bunătăți bio, obținute-n sat

Ce gura-ți inundă, când le gustați.

Pe masa-ntinsă în salonul mare

Sunt zeci de feluri de mâncare,

Puse pe farfurii și în castroane

Ce musafiri așteaptă la gustare.

Da, e tare gospodină Angelica

Și strașnice bucate pregătește,

Iată de ce la ea venim cu gașca

Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.

Soțul Marcel, e omul cu multe idei

Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,

Unde să ne gătească nouă sarmale

Și-apoi forțați, se merge la plimbare.

În curte se găsește o privatizare

Unde Angela este mare patroană,

Are de toate pentru toți la vânzare

Iar bonusul primit, este bomboană.

Vila se află la magazin în spate

Având parter, etaj și o mansardă,

Acum o folosesc doar pe jumate

Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.

.............................................

Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim

Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,

Ne adunăm și Domnului îi mulțumim

Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!

                     Micuța furnicuță ,

       Micuța furnicuță 

Din fire -i tare hărnicuță 

Trudește din zi în noapte pe cărare 

La puișori s-aducă demâncare.

   Găsește un bob și încă unul, iată;

Și încearcă pe amândouă să le ducă deodată.

Pune un bob pe spate,pe altu în gură îl i-a  ,

Căsninduse întruna să ajungă acas la ea .

         Dar drumul este greu și anevoios 

Și întâlnește câte un bolovan lucios 

Cu greu îl urcă până la jumate 

Dar greutatea -i mare și -o trage în jos de spate.

          După mai multe încercări e tare abătută 

Dar mica furnicuță nu se dă bătută,

Trudește întruna până reușește 

S-ajungă acasă la puișorii, pe care îi iubește .

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Câteodată vine ploaia,

Lăcrimând pereții,

Întunecând odaia 

În surâsul dimineții...

Uneori ne fulgeră 

Din cerul prăfuit 

Gândul care tulbură 

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare..

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol,

Ce tremură -n oglindă 

Și ne prăbușim in gol...