Râsul

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.

Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea

" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?

" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și  din regăsiri de sine. "

De-acest bărbat nu-mi mai este sete

In schimb, florile ei preferate erau lalele?

Şi-a scufundat în ea toate regretele.

Dar el nu i-a iubit acele defecte.

N-a avut de ales decât să plece.

Timpul șoptește:
"Nu exist."
Eu ascult.
Și devin șoapta.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Scriu de ură și iubire

Și, chiar despre viața mea,

Presărată cu de toate

Greu să scoți ceva din ea

Am fost și pe înălțimi

Dar și sub nivelul mării,

Niciodată nu m-am plâns

Celor ce sunt capul țării

Cui să-i spui o nedreptate

Ce o simți pe pielea ta,

Chiar de știi că ai dreptate

Nimeni-nveci nu ți-o va da

Este-n jur multă minciună

Și trăim cu mult păcat,

Ni se-ascunde adevărul

Și prin fals ești promovat

Nu mai știm ce e iertarea

Și pe toți îi judecăm,

Chiar de ne lipsește proba

Nu contează...acuzăm

Suntem plini de răutate

Și-am uitat să mai iubim,

Unii cer un colț de pâine

Noi la masă nu-i poftim

Rugă înălțăm la Domnul

Să ne ierte de păcate,

Știm să cerem, nu să dăm

Suntem fără bunătate

Toți am vrea să aruncăm

Cu o piatră unu-n altul,

Bârna-i greu să ne-o vedem

Paiul a-ntrecut copacul

Ce ușor e să dai sfaturi

Când nimic nu ai a spune,

Și ce trist e fără carte

Și fără rușine-n lume

Tot mai greu este să fim

Și corecți și fără de păcat,

Dar putem să fim mai buni

Și să dăm..că, ni s-a dat!

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Mi-e somnul rupt din vise fără vină,

Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,

Tăcerea mușcă nopțile de-acum,

Iar zorii par o rană clandestină.

Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,

În care somnul să mă ia pribeag,

Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,

Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.

Târziu mă poartă noaptea către mine,

Dar somnul nu mă prinde nicidecum,

Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,

O umbră prinsă-n orele străine.

Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,

Căci somnul nu-i decât un duh străin,

Și-n trupul meu de gheață și venin,

Am hotărât să nu mai am odihnă.

La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,

Voi merge fără drum, pe-acolo unde,

E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,

Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.

Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,

Voi merge obosit, cât mai departe,

Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,

Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.

Nu cere viață neschimbată,

Și nici iubirea ce s-a frânt,

Acestea vin numai odată,

Și doar o clipă pe pământ.

Dar cât durează, strânge-n suflet,

Tot freamătul și-al ei parfum,

Căci amintirea ei te-ndeamnă,

Să fii și tu, cândva, un drum.

Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,

Ce se topesc ori ard într-un oftat,

Mai bine-i focul să te piară,

Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.

Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?

Ce-i dorul, dacă-i jurământ?

Sunt visuri ce nu pot rămâne,

Ci trec, ca umbra, pe pământ.

Deci nu te-nchide-n amăgire,

Nici nu-ntreba de ce s-a dus,

Fii bucuros de-a ta trăire,

Căci totu-i răsărit și apus.