Bătrânii noștri

Scumpa şi frumoasa mea,

Te iubesc! Ştii bine...

Şi ţi-aş spune, de-aş putea,

Cã mi-e dor de tine!

Tu mi-ai fost, de la-nceput

Grijã şi speranţã

Şi-al meu gând n-a conţinut

"Ultima instanţã".

Mã ajunge-un dor cumplit,

De nici n-ai idee!

Însã, asta ţi-e sortit:

Eşti şi tu femeie.

Domnu-aduce, dacã vrea,

Vremea potrivitã;

Pân-atuncea, draga mea,

Sã fii fericitã!

~ Nepoatei noastre dragi.  ~

Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,

Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!

Şi nu e pe lume soare

Sã arate cât de mare

Este dragostea pe care

                   Ţi-o nutresc!

Tu în casa noastrã strâmtã ai venit

Cu ales şi scump şi vesel ciripit!

Anii repede zburarã,

Uite cã eşti domnişoarã

Mândrã, ca o lãcrimioarã,

                    Negreşit!

Au trecut aşa de multe primãveri

Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!

Lasã supãrarea, lasã,

Fii cu inima voioasã

Noi nu stãm mâhnirii-n casã,

                    Prizonieri.

Ape tulburi se revarsã în puhoi,

Greutãţile dau iama peste noi!

Tare-ar vrea sã ia cu ele

Taine, doruri, toate cele,

Sã ne facã zile grele

                    Mai apoi.

Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,

Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!

Şi sã ai grijã de tine,

Sã n-ajungi în mâini strãine

Sau de râs şi de ruşine

                    Urzitor.

Vine vremea sã ne întâlnim din nou,

Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!

Trandafiri şi lãcrimioare,

Şi muşcate solitare,

Rãsunând în fiecare

                    Un ecou...

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

Cum e să fii mereu plecat-

Iar ai tăi copii să te aștepte plângând acasă?

Să fii mereu un tata îndurerat

Ca să ai ce pune mai târziu pe masă.

Ei te așteaptă sfioși la poartă,

Sperând că le-ai adus o jucărie nouă.

O păpușă, o carte, poate o nouă soarta.

Din ochii lor lacrimi au început să plouă...

Cum e să fii mereu plecat-

Iar a ta soție să devină altă femeie?

Tu să fii mereu un soț stricat

Că ea să rămână pentru casa cheie.

Ea te așteaptă în orice anotimp,

Sperând că ai rămas aceeași ființă.

Un soț și un tata neschimbat de timp,

Pentru ea mereu aceeași dorință...

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Multe amintiri,

le am in acea casa,

cand toata familia 

stateam la acea masa.

mii dor de el,

de рragul рarintesc,

cand ma duc acolo,

de familie imi aminesc.

mii dor de рainea mamei,

facuta la cuрtor,

tot cei in casa aia,

de tot imi este dor.

si vreau sati zic si tie,

sa рretuesti ce ai,

sa nu te rogi sa рleci,

cale inaрoi n-ai.

          -O  da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai

crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .

          -De unde știi tu ?

          -Se vedea în privirile  lor ,în atingerile  lor de mână ,în delicatețea  cu care îi mângâia părul

răsfirat  pe umerii ei .

          -Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,

să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?

          -Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când

ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici

când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare  în funcție de rolul pe care

îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,

de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.

          -Știu  că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce

frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .

          Îmi este greu să îmi amintrsc  prin câte a trecut  mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,

până a fost prea târziu .

          -Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .

          -Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...

           -Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi

asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.

Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea

să-și facă un rost...

          -Deci te-ai hotărât să rămâi aici?

          -Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă

Sunt bucuroasă  că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele

s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc

în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...

                                                                           Sfârșit